Guvernul irakian a sărbătorit retragerea trupelor americane din zonele urbane cu speranţa că nu va mai fi nevoie de ele.
Retragerea parţială, a cărei dată fusese negociată cu irakienii, ar trebui să marcheze începutul sfârşitului ocupaţiei militare americane în Irak, după mai bine de şase ani. Ar trebui să însemne că Irakul a devenit, teoretic, suficient de stabil pentru ca menţinerea păcii să fie încredinţată forţelor proprii. Lucrurile sunt însă ceva mai nuanţate.
În primul rând e o retragere aparentă. E adevărat că efectivele din Irak revin la nivelul dinaintea inspiratei suplimentări decise de fostul preşedinte Bush. Dar cele rămase – adică 130.000 de militari – erau deja mai puţin prezente sau vizibile în oraşele mari şi, în orice caz, la Bagdad. Începând de marţi s-au retras complet în bazele construite în afara oraşelor. Nu vor mai patrula pe străzi şi nu vor mai participa la lupte, decât la cererea expresă a guvernului irakian. Circa 10.000 de instructori, protejaţi tot de trupe americane, vor continua să asigure însă pregătirea profesională a unităţilor irakiene.
În al doilea rând, liderii politici ai Irakului nu au folosit suficient perioada premergătoare acestei retrageri pentru a înlesni reconcilierea dintre şiiţi, majoritari demografic şi la guvernare, şi sunniţi, marii perdanţi ai debarcării lui Sadam Hussein. Din contră, au căutat să-şi consolideze controlul asupra forţelor de ordine, armatei sau resurselor ţării, ca măsură de precauţie în cazul izbucnirii unui nou război civil. Din această cauză, populaţia, deşi salută în general acest prim pas spre redobândirea independenţei, priveşte prezenţa americană ca pe un rău încă necesar.
Sunniţii sunt nemulţumiţi deoarece liderii şiiţi nu au votat în parlament o lege care să asigure împărţirea echitabilă a veniturilor obţinute din câmpurile petrolifere şi nici o lege electorală în perspectiva alegerilor de la începutul anului viitor. Foţii membri ai partidului Baas, al lui Sadam Hussein, nu au fost reîncadraţi în administraţie şi nici nu beneficiază de pensiile pe care le revendică. Liderii foştilor insurgenţi care au renunţat la luptă şi s-au alăturat ulterior americanilor (grupându-se în aşa-numitul Consiliu al Deşteptării), se simt ameninţaţi şi discriminaţi. Erau plătiţi ca nişte mercenari, ceea e improbabil să continue şi s-ar putea răscula din nou.
În absenţa americanilor de pe străzile marilor oraşe, s-ar putea ca şi al-Qaida în Mesopotamia, cum se autointitulează, să reia seria atentatelor. E de notat că în ultima lună, pe fundalul unei tendinţe de descreştere a terorismului, s-au înregistrat totuşi peste 200 de victime ale unor atentate. Dacă situaţia se perpetuează, vom asista probabil la revenirea în forţă a miliţiilor şiite, ţinute în frâu la insistenţa americanilor.
În nordul Irakului se profilează de mult un conflict între arabi şi kurzi: pentru limitele teritoriale ale autonomiei locale şi pentru petrol. Oraşul Kirkuk, populat de kurzi, de arabi (o parte aduşi acolo Sadam Hussein), de creştini şi turkmeni, este revendicat de guvernul Kurdistanului. Kurzii, deşi clar minoritari, consideră că şi Mosul, al doilea oraş al Irakului, ar face parte din Kurdistanul istoric. Sunniţii, majoritari în consiliul local încearcă să-i marginalizeze; iar al-Qaida, să-i terorizeze.
Având în vedere problemele nerezolvate, corupţia extrem de răspândită şi lipsa de cadre (care ezită să revină în ţară), guvernul de la Bagdad afişează un optimism exagerat. Irakienii vor să se simtă în siguranţă, vor să aibă apă la robinet şi electricitate în casă, indiferent de confesiune sau etnie. Guvernul Maliki nu dă impresia că este guvernul tuturor irakienilor. Iar, în interiorul conducerii, premierul încearcă cu orice prilej să-şi întărească poziţia în raport cu alţi rivali potenţiali. La ceremoniile de marţi nu a făcut nici o referire la pierderile suferite de americani, deşi este aliatul lor.
Fireşte, americanii au ocupat Irakul, au declaşat un război care nu era necesar (sau mai puţin important decât cel din Afganistan), dar au pus capăt unei dictaturi abjecte şi au deschis calea unor schimbări. Ce va urma, nu ştim. Calendarul retragerii prevede plecarea restului de trupe combatante în august 2010. Dacă nu intervin lucruri neprevăzute, până la 31 decembrie 2011, vor mai rămâne cel mult 50.000 de americani pentru a preda ştafeta, definitiv, noii armatei irakiene.