În 1937, tînărul Constantin Noica a publicat o carte splendidă, intitulată ”De Caelo.
Încercare în jurul cunoașterii și individului.” Cartea, cu un titlu intenționat aristotelic, este o splendidă demonstrație de virtuozitate eseistică. Stăpîn deja, la 28 de ani, pe propriu-i stil, Noica umblă dezinvolt prin cultură pentru a extrage argumente în folosul demersului său ambițios: proiectarea omului, mai precis a omenescului, pe cel mai larg fundal existent, cosmosul. Omul proiectat pe cer oferă, crede Noica, o perspectivă fecundă asupra istoriei, putințelor, realizărilor și ratărilor noastre.
Ideile vii, proaspete, provocatoare, perfect valide și azi despre cunoaștere și viețuire sînt atît de multe în această carte! De pildă, analiza rapidă a concepțiilor despre cer ale oamenilor îl face pe Noica să concluzioneze că trecerea de la o concepție la alta constituie ”o materie gingașă...căci fiecare concepție atrage după sine o întreagă lume de idei, de stări mintale”, iar istoricul ”ar trebui să urmărească cu sporită atenție momentul articulării unei lumi cu cealaltă”, adică a lumii cosmice, cu lumea omenească. Sigur, toate concepțiile despre cer ale oamenilor s-au năruit treptat. Nu știu dacă ”istoria e făcută pentru a slva trecutul”, cum spune undeva Noica, dar știu că istoria conține un șir nesfîrșit de dezamăgiri gnoseologice ale omului. Să constați că cerul e nimic (Gaston Bachelard: ”Imensa boltă a cerului ni se înfățișează azurată, dar întreg acest azur nu mai este pentru noi o adevărată proprietate substanțială...Azurul cerului nu are defel mai multă existență decît bolta cerului”), după ce ai crezut că ”cerul de muzică” (Pitagora) subîntinde, orice s-ar spune, o dezamăgire. De fapt, nu există o evoluție a concepțiilor despre cer, ci o dumirire, cum ar spune Nae Ionescu, mentorul lui Noica. Oamenii doar s-au dumirit în legătură cu cerul – evoluția nu a fost în mintea lor, ci în cer. După constatarea iluziei, silueta omului proiectată pe cer arată drama cunoașterii de care este capabilă specia. Mai departe, Noica postulează determinările sub care existăp omul, în condițiile în care orice am crede despre cer, se infirmă mai devreme sau mai tîrziu – sînt trei ”puteri anonime”: cosmosul, istoria și masele. În final, sub impresia lui Dostoievski și a lui Berdiaev, Noica se cufundă în adîncurile moralei. Impresia este că omul s-a putut, cît de cît, articula chair dacă fundalul pe care el însuși s-a poruectat a fost înșelător. Creștinismul, credea atunci Noica, are un mare rol în această privință. Cartea lui Noica este seducătoare ca cerul însuși.
În 1979, Petru Creția, unul dintre elevii lui Noica, a publicat o carte intitulată ”Norii”. Stilul e complet altul decît cel al cărții lui Noica. Nu există argument, ci stare. Nu există cultură, ci observație sensibilă și, poate ici-colo, puțină istorie. Nu există formă și există doar puține referințe, ci doar culori și spectre ale luminii. Rîndurile ei, strînse în fragmente de dimensiuni variabile, de la cîteva pagini la cîteva fraze, dau impresia curgerii neregulate a celor mai neregulate forme din natură: norii. O splendoare a aleatoriului! Iluzia că poate există cunoaștere observînd norii are, în ea, ceva liric, de nu chiar poetic. Pe sub cer, mai precis între noi și cer, părînd a media sau a despărți spațiul terestru de cel cosmic, alcătuirile acestea ce par imense și ciudate, fiind cu totul inconsistente de fapt, se arată ochilor noștri tot timpul. Molcomi sau furioși, plutind leneș sau grăbindu-se în marș, mai înalți ori mai joși, mai luminoși ori mai opaci, norii reflectă, de fapt, caracterul fragmentar al vieții noastre, al gîndirii noastre, al dispozițiilor noastre. Sînt capricii ale cerului și mă întreb dacă nu cumva sînt mai mult decît atît – dacă nu cumva sînt însăși cerul. Este posibil ca ideea că firul unei vieți ori al unei gîndiri e lung și neîntrerupt să fie o iluzie. Ca și cerul din cartea lui Noica. Și doar norii să fie reali. Privirea care caută cerul se poate foarte bine opri la spectacolul surprinzător al norilor – căci e foarte posibil ca cerul să fie, fapt, norii.
Dacă aș fi librar, meserie la care visez, aș recomanda în clipe de extaz livresc lectura acestor două cărți împreună. Splendoarea fiecărei dintre ele se conjugă fermecător în apropiere de cealaltă.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.