Soția mea mea, Domnița Ștefănescu (născută la 15 iunie 1947 la Ploiești), nu este numai soția mea, ci și autoarea mai multor cărți. Dintre ele una a avut un remarcabil succes, fiind apreciată de cunoscuți istorici (Dinu Giurescu, Ion Bulei, Horia Matei, Adrian Cioroianu) și la fel de cunoscuți ziariști (Stelian Țurlea, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Grigore Cartianu): „11 ani din istoria României. 1989−2010. O cronologie a evenimentelor”.
În acte, Domnița are trei prenume: „Domnița−Maria−Eugenia”. Când m-am căsătorit cu ea, acum patruzeci și șapte de ani și am fost întrebat „De bună voie și nesilit de nimeni vă căsătoriți cu Domnița−Maria−Eugenia?”, am răspuns: „Da, cu toate trei!”
Am cunoscut-o fiind amândoi studenți la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Era foarte frumoasă (eu aveam alte calități). Mi-am aduc aminte că, la un curs din amfiteatrul „Odobescu” , eu și bunul prieten George Arion am constituit, neștiuți de nimeni, o ...comisie pentru un imaginar concurs de frumusețe și am ales-o pe ea „Miss Facultatea de Limba și Literatura Română”. Drept urmare, m-am îndrăgostit de ea (înaintea lui George Arion). Când mă plimbam cu ea pe stradă atrăgea atenția tuturor, iar eu o țineam strâns de mână, ca să nu mi-o ia bărbații!
Înainte de a fi studentă, a fost elevă a Liceului „I.L. Caragiale” din Ploiești, care a dat României mulți oameni de valoare, de la Nichita Stănescu la Basarab Nicolescu. Familia ei, care făcea parte din protipendada orașului, a fost drastic persecutată de regimul comunist și a supraviețuit cu greu, dar a supraviețuit. La ei în casă veneau ca invitați la masă și la discuții oameni ca Toma Caragiu sau părintele Galeriu. Fratele Domniței, Mihai, a ajuns un medic eminent.
Domnița este un om de atitudine, mai intransigentă decât mine. Ca redactor la Editura Albatros, l-a cunoscut pe Ion Iliescu (director, pe atunci, al Editurii Tehnice) și ar fi putut să obțină, după 1989, diverse avantaje cultivând această relație. Dar a refuzat să dea mâna cu el (la nunta fiicei lui Augustin Buzura cu George Maior). Numai pe Ion Caramitru l-am mai văzut făcând un asemenea gest cândva, la Clubul Promotheus (el și explicat de ce: „Nu strâng o mână pătată de sânge!”).
Tot Domnița, la un miting al PNȚCD, i-a dat, de la distanță, o replică lui Elie Wiesel, care, la Sighet, a refuzat să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și a spus într-un discurs: „Românii să nu uite: au ucis, au ucis, au ucis.” Replica Domniței, îndelung aplaudată, a fost: ”Elie Wiesel să nu uite: românii au fost uciși, au fost uciși, au fost uciși!” Nu era neapărat o contrazicere a lui Elie Wiesel, ci o completare.
Domnița este un om de lume. Nu stă mereu încruntată, cum stătea Octavian Paler, când îi judeca pe contemporani, ci râde adeseori din toată inima și are ea însăși umor. Principala ei armă este ironia, pe care o folosește mai ales în dialogurile cu... mine.
Odată, de vorbă cu ea, mi-am exprimat cu candoare nedumerirea:
– Am observat că toate personalităţile au câte o amantă tânără. Numai eu nu am. Oare de ce?
Mă aşteptam ca Domniţa să mă laude, cam în felul ăsta: „pentru că eşti un bărbat cinstit, care nu-şi înşeală nevasta.” Dar ea mi-a spus cu totul altceva:
– Pentru că nu eşti o personalitate
. Dar și eu știu să-i răspund. În primăvara acestui an, într-o noapte, pe la ora 3, pentru că niciunul dintre noi nu dormea, i-am spus Domniței ce loc am găsit în grădină pentru vișinul pe care tocmai îl primisem în dar. Domnița s-a bucurat:
− Exact la acel loc mă gândisem și eu.
Apoi, a adăugat, ironică:
− Vezi, spiritele mari se întâlnesc! Iar eu am precizat:
− Da, cu spiritele mici.
Și am râs apoi, amândoi, până în zori.
Ce să-i spun acum, la aniversarea zilei ei de naștere? Frumos ar fi să fiu optimist și să exclam: „La șaptezeci de ani începe viața!” Sau să o felicit pentru bunul-gust de care a dat dovadă când m-a ales ca soț (aruncând în lacul Herăstrău inelul de logodnă pe care îl avea de la alt bărbat). Eu prefer însă să o privesc cum doarme, în această dimineață a zilei ei de naștere, la ora 5, când abia începe să se ridice soarele. Mă gândesc la ea cu multă duioșie. Ieri mi-a spus pe un ton dojenitor: „Alex, Alex, de ce ai fost neatent și ai lăsat să treacă anii? De ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?” Așa e, n-am avut grijă. Iar acum nu se mai poate face nimic.