În anul 1997 am făcut o călătorie, aproape în jurul lumii, cu mineralierul Balota. Am stat şase luni între marinari. Toţi aveau Rolexuri de 100 de dolari bucata. Mi se păreau foarte scumpe, mai ales că eu purtam un ceas din plastic, de 15 dolari, care mergea la secundă.
Peste puţini ani începeam să merg mai des la Geneva. La început la un prieten din copilărie, stabilit de mai mulţi ani acolo. Pe vremea când noi eram în clasele primare tatăl său inventase un tratament pentru slăbit. Femeile stăteau la coadă la uşa lui. S-a îmbogăţit, dar a ajuns şi la puşcărie. Asta încă de pe vremea lui Dej. Fiul său nu mai ştiu cum a ajuns un medic reputat, undeva pe lângă Geneva, fără să treacă pe la puşcărie. L-am regăsit la începutul anilor 2000 liniştit şi bogat. El mi-a arătat cât de multe magazine, cu ceasuri, sunt la Geneva. Pe undeva, dacă acolo, era şi este stabilitate, oamenii sunt bogaţi şi relaxaţi, băncile la fel de stabile ca Mont Blanc-ul de la orizont, de ce n-ar fi ceasurile o pasiune?
La un moment dat drumurile mele la Geneva au devenit mai dese. O serie de oameni de afaceri, din România, prosperau şi mă lua şi pe mine cu ei. Pentru oamenii foarte bogaţi din ţara noastră apăruse o dilemă majoră. În Bucureşti circulau primele Rolls-Royce-uri, cu proprietari români. În zona autoturismelor de lux orizontul se închisese. Nu mai aveai cu ce să te lauzi. Toate celelalte mărci păliseră. Practic, făloşenia în domeniul maşinilor murise. Doar cei cu Rolls Royce mai puteau vorbi.
Atunci a apărut pasiunea pentru ceasuri. Ea s-a înfiltrat ca un virus. La început toţi şi-au luat Rolex, din aur, în valoare de 10.000 de dolari. Mai apoi treaba s-a nuanţat. Primul şoc l-am avut la Geneva, la sediul firmei Patek Phillipe. Unul dintre oamenii de afaceri, pe care îi însoţeam, tocmai ieşise din puşcărie, altul intră până la sfârşitul acestui an. Acolo, într-un magazin de lux, printre pahare cu şampanie şi trabuce scumpe, o vânzătoare le-a adus un ceas. Costa 240.000 de euro. Am simţit crampe în stomac şi furnicături pe mâini. Nu ştiam că poate exista aşa ceva.
Ei nu au cumpărat acel ceas pentru că nu le plăcea. Dar, mai târziu la Vacheron Constantin, Hublot, Girard-Perregaux au luat pentru toată familia şi pentru prieteni ceasuri de câte 50.000 de euro bucata. A început, apoi, toată lumea bună să apară cu ceasuri de zeci de mii de euro. Treaba s-a complicat, la un moment dat. Mărci celebre au început să lanseze pe piaţă serii limitate, de la 1 la 27. Poate o făceau mai de multă vreme şi doar atunci s-a aflat la noi. Cel mai greu şi cel mai scump era să ai numărul 1, dar şi celelalte aveau valoare mare. Aşteptai peste un an, banii erau mult mai mulţi, dar erai posesorul unui unicat. Oameni importanţi, din România, au asemenea bijuterii. Majoritatea ceasurilor scumpe se încarcă din mişcările mâinii.
Dacă ai mai multe, cum este şi de bon-ton, mai ales dacă nici nu mai ştii cum să cheltui banii, ceasurile trebuie mişcate pentru că, altfel, se opresc. Atunci au apărut nişte stative, puse în priză, care se învârt încet. De cele mai multe ori ele găzduiesc milioane de euro, pentru că cei pasionaţi de ceasuri se străduiesc să cumpere numai din cele foarte scumpe. Pentru cititorii mai curioşi am să dau un link, cu un exemplu http://www.lacotedesmontres.com/Audemars-Piguet-25865BC-OO-1105BC-01-PdN.htm.
Doar o dată am ţinut şi eu pe mână un ceas de peste un milion de euro. Tot la Geneva. Proprietarul mi-a explicat că acel ceas, care era şi numărul 1, dintr-o serie limitată, este fabricat ca să nu piardă nici o secundă indiferent de rotaţiile toate, din Univers. El mi-a mai spus că ceasul respectiv este construit dintr-un material foarte rezistent. L-am uitat mai ales că ceasul era şi prea masiv pentru mâna mea.