Imediat după Războiul Peloponesiac, Atena învinsă a devenit un loc greu de recunoscut pentru cineva care o cunoscuse, să zicem, cu doar o generație în urmă, în vremurile de glorie ale lui Pericle. Un regim despotic, irațional și sîngeros luase locul sofisticatei democrații, declinul economic friza foametea și moralul cetățenilor era la la pămînt. Mulți atenieni și-au părăsit cetatea căutînd fel de fel de formule de existență departe de locul nașterii lor. Între acestea, mercenariatul era și la mare căutare, dar și la mare modă.
Războiul, însă, nu lovise cumplit doar Atena, ci întreaga Grecie. Cum am zice astăzi, criza luase proporții naționale. În ceea ce-l privește, Xenofon era de mic pregătit să fie soldat (călărea foarte bine, trăgea măiastru cu arcul și lovea strașnic cu pumnul), antipatiza profund starea de lucruri din Atena și avea prieteni mulți răspîndiți prin diferite cetăți din jurul Mării. Unde mai pui că era și mintos și bine instruit în ale spiritului. L-a frecventat chiar pe Socrate, cu folos cum se va vedea. Nu putea rămîne în Atena.
Ziceți-i mînă invizibilă, ziceți-i destin, ziceți-i cum vreți, cert este că s-au întîlnit perfect nevoia cuiva, cu calitățile altcuiva, ca să se nască una dintre cele mai impresionante și pasionante povești ale antichității. În 401 î.d.Hr., Cirus cel Tînăr, feciorul cel mic al fostului rege persan Darius al II-lea, avea nevoie de armată. Grecii, cum ziceam, hălăduiau prin zonă în căutare de lucru. S-a dus vorba și s-au strîns cu duiumul la Sardes, oraș important în antichitatea greacă, sat insignifiant astăzi, aflat pe teritoriul Turciei de acum, la vreo 80 de km vest de Izmirul contemporan. Așa s-au adunat ”cei 10.000”, după cum au rămas în istorie – o armată de mercenari, mai ales greci, strînsă de Cirus cel Tînăr pentru a prelua de la fratele său Antarexes al II-lea tronul Imperiului Persan. Printre ei, Xenofon. Au mărșăluit spre Est, prin Asia Mică, pînă în Irakul de astăzi, la Cunaxa, o așezare aflată la vreo 90 de km nord de Babilon pe malul stîng al Eufratului. Acolo, armata lui Cirus, întărită pe drum și cu alte efective, dar bazată mai ales pe ”cei 10.000”, a dat piept cu armata lui Antarexes. Era septembrie, anul 400 înainte de Mîntuitor.
Pe vremea aceea, liderii militari luptau în fruntea trupelor lor – nu ca acum. În bătălie, Cirus a șarjat direct spre locul în care se afla Antarexes. Din prima ciocnire, a reușit să-l rănească și, încurajat, a șarjat încă o dată. Fatal, însă. Tînărul pretendent a fost ucis de o lance. În sectorul lor de front, grecii își făcuseră foarte bine treaba. După două atacuri, spulberaseră pur și simplu armata lui Antarexes, care alerga dezordonată în retragere. Doar că, după cum au aflat ceva mai tîrziu, ceea ce ei credeau că e o victorie era, de fapt, o înfrîngere. Degeaba învinseseră ei pe flancul ce le fusese încredințat, de vreme ce comandatul lor murise în luptă. Așadar, învingători în sensul strict al cuvîntului, dar învinși în logica mai mare a războiului, ”cei 10.000” (tot atîția erau – în timpul luptei un singur luptător grec a fost doar rănit) s-au trezit singuri, fără provizii și fără apă, în mijlocul unui imperiu pentru care erau inamici. Comandanții lor au încercat să negocieze cu Antarexes o retragere pe drumul pe care au venit, dar persanul i-a atras într-o cursă,c hemîndu-i, chipurile, la discuții și i-a ucis pe toți. Cei 10.000 s-au repliat, și-au ales noi comandanți (Xenofon printre ei) și s-au decis să se retragă spre nord, spre Euxin, spre Trapezus, Trabzonul de astăzi. Au ajuns acolo după o dificilă trecere a zonei muntoase din estul Turciei de astăzi, s-au odihnit, s-au echipat din nou și au pornit-o spre Bizanț unde au petrecut iarna. În primăvara lui 399, cei care au mai rămas în această trupă de mercenari care ajunsese deja celebră în Asia Minor au intrat în componența armatei spartane. Mai rămăseseră cam 6000. Unii dezertaseră pe parcurs, alții muriseră bolnavi ori răniți. De la Sardes la Bizanț, acești viteji parcurseseră 3200 km. Cam cît de la București la Doha, în linie dreaptă.
Fabuloasa poveste a celor 10.000 a ajuns la noi pentru că Xenofon a povestit-o în ”Anabasis”. În grecește, cuvîntul ”anabasis” înseamnă ”călătoria în interiorul teritoriului”, un drum de la mare spre interiorul teritoriului. Lucrarea este structurată în șapte părți, dintre care prima se referă la marșul pînă la Cunaxa și la bătălie, iar celelalte șase la retragerea propriu-zisă. De aceea, mulți au opinat că titlul cel mai potrivit ar fi fost nu ”Anabasis”, ci ”Katabasis”, ceea ce înseamnă chiar ”călătoria înapoi, retragerea”, adică drumul din interiorul teritoriului spre mare. Sau, poate, de la un moment dat încolo, ”Parabasis” – ”călătorie de-a lungul”, căci drumul de la Trabzon la Bizanț a fost făcut de-a lungul coastei Mării Negre. ”Anabasis” a devenit rapid după publicarea ei o carte fundamentală în multe sensuri. Potențialul ei educativ a fost de îndată sesizat.
”Anabasis” a devenit lecturpă obligatorie în școlile antice, dar și după aceea, pentru că vorbește despre solidaritate în fața destinului, despre voință și determinare, despre bărbăție și curaj, dar și despre ceea ce am numi azi lidership și management. Apoi, cartea are o valoare istorică formidabilă. Este primul document-mărturie de istorie militară fiind o radiografie destul de precisă a modului în care se pregăteau și se duceau războaiele în acea vreme. Totodată ”Anabasis” prezintă interes și pentru știința politică. Cartea are și o forță inspirațională anume, ușor de documentat în istorie, de la Filip al II-lea al Macedoniei (382 – 336) și Iulius Cezar (100 – 44) pînă la generalii americani care și-au condus trupele în războiul din Golf (1990 - 1991). Abilitățile de povestitor antrenat în filozofie ale lui Xenofon au făcut ca ”Anabasis” să aibă și o certă dimensiune filozofică. Călătoria în interior, lupta în care învingi dar ești înfrînt și retragerea spre exterior sînt și teme literare, preluate de mari prozatori și poeți ai lumii, dar și direcții de speculație existențială spre care s-au avîntat însemnați filozofi. Nu în ultimul rînd, îmi spun cei care știu,”Anabasis” este o carte foarte utilă celor care învață greaca veche. Fiind scris simplu și clar, textul este socotit a fi deloc dificil din punctul de vedere al limbii, tocmai bun de exerciții pentru cei care deprind cu creionul în mînă tainele măreței limbi și trebuie să se simtă încîntați de descoperirile pe care le fac singuri, traducînd.
Cineva m-a rugat zilele trecute să-i recomand o carte pentru următoarele 10 zile pe care la va petrece la mare. Zicea că vrea una ”de aventuri, dar nu din aia comercială, ci una din care să și învăț ceva”. Am zis, pe loc, ”Anabasis”.