Celebritatea, se știe, este o dificultate și nu un privilegiu. Nu vorbesc acum despre celebritatea unor oameni, ci despre celebritatea unor muzici. De fapt, marea încercare a unui opus muzical nu constă în reușita ori eșecul lansajului său spre celebritate, ci în rezistența sa la celebritate, după ce a dobîndit-o. O muzică general notorie, prea familiară, ajunsă la acel stadiu de popularitate încît o fredonăm inconștient, este aproape moartă. Sensibilitatea și curiozitatea noastră la întîlnirea cu ea sînt amorțite - nu o mai primim, pentru că o avem deja. Muzica devine hedonism pur, plăcere a saturației ori, cel mult, prilej de amintiri personale – adică, muzica a murit pentru că, de fapt, nu ne mai spune nimic. Ei bine, cum poate o muzică celebrisimă să redevină interesantă, să provoace din nou spiritul, să zgîndăre, iarăși, mintea? Interpretarea este cea care îi dă unei astfel de muzici variația de care are nevoie spiritul pentru a ”vîna” în continuare înțelesuri.
Este și cazul celei mai celebre pagini simfonice românești: Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu. Această rapsodie este o muzică atît de cunoscută și atît de iubită de români, încît a ajuns un fel de imn național neoficial. Enescu însuși era iritat de succesul formidabil al Raposdiei, a cărei premieră mondială o dirijase chiar el pe cînd avea doar 22 ani. I se părea că popularitatea Rapsodiei ocultează alte lucrări ale sale – se întîmplă destul de des ca mari creatori să fie enervați de megapopularitatea uneia dintre creațiile lor pe motiv că toate celelalte creații nu se mai pot vedea și aprecia corspunzător. Totuși, Enescu a iubit aceasta rapsodie. Pe 21 ianuarie 1950, faimoasa orchestră filarmonică din New York l-a omagiat pe Enescu cu prilejul împlinirii a 60 de ani de carieră muzicală. În acel concert aniversar, Enescu a cîntat la vioară, a cîntat la pian și a dirijat. Programul acestui concert, socotit drept istoric în analele marii orchestre americane, s-a încheiat cu Rapsodia nr.1. Din cîte știu, a fost ultima dată cînd Enescu și-a dirijat cea mai faimoasă creație. Zilele acestea se împlinesc 65 de ani de atunci.
Rapsodia a rămas vie în inimile noastre, în primul rînd, prin interpretări. În lipsa unei înregistrări integrale a opusului sub bagheta compozitorului, care ar fi putut servi drept ”standard”, avem versiuni ale celor mai importanți dirijori români: George Georgescu, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sergiu Celibidache, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Horia Andreescu etc. Avem, ca să zic așa, de unde alege, după gust și după stare: versiunile Perlea și Comissiona îmi par potrivite spiritelor nostalgice, meditative, căci ele merg în căutarea reverberațiilor sufletului ascultătorului (român?) la auzul muzicii; versiunile Georgescu și Andreescu mi se pare riguroase și exacte, aproape versiuni de școală, lecții de concentrare și sinteză muzicală, căci ele merg în căutarea sensului real al muzicii; versiunea Celibidache mi se pare metafizică de-a dreptul, căci pleacă în căutarea sensului românității pur și simplu, iar cea a lui Mandeal mi se pare mai aproape de temeritatea lui Celibidache decît toate celelalte. Dintre toți acești mari dirijori, cum spuneam, mi se pare că Celibidache, în faimoasa înregistrare din 1978 în care a condus Filarmonica bucureșteană la Ateneu, țintește cel mai sus. Știu că show-ul său la pupitru răpește privirile și determină înțelegeri (căci argumentul vizual bate orice chiar și în muzică!), dar v-aș invita să ascultați și nu să vedeți acea înregistrare. La nivelul aparenței, Celibidache înțelege cel mai clar miza opusului: de fapt, Rapsodia aceasta e un dans. Încă de la primele sunete ale suflătorilor ”de lemn”(clarinet, oboi, flaut), se simte spiritul dansant. Celibidache îl accentuează și îl menține pe tot parcursul. Așadar, nu e o poveste, nu e o reverie, nu e o amintire, nu e o speranță, cu atît mai puțin o bucurie festivistă cum erau versiunile de ”Cîntarea României” ale Rapsodiei, ci un dans. Un dans care devine cînd melancolic, cînd năvalnic, cînd leneș, cînd grăbit. Intuiția formidabilă a lui Celibidache, care dă profunzime întregii interpretări, este că dansul devoalează cel mai onest caractere și temperamente. Chipul interior al României este, întreg, în această muzică, care capătă valoare de tratat ontologic sub bagheta lui Celibidache! Găsim în ea România, cu bunele si relele ei, cu motivele pentru care o iubim dar si cu motivele pentru care, uneori, ne exasperează, cu latinitatea ei și cu balcanismul ei, cu dealurile ei însorite și cu văile ei negre, cu fatalismul ei milenar întrerupt de scurte perioade de acțiune temerară – e toată Romania, cu noi înșine în ea. Așa cum Noica încerca să găsească spiritualitatea românească în anume cuvinte ori expresii, merită să ne investigăm ființa națională prin această muzică. Iar faptul că începutul Rapsodiei este un citat din folclor, un cîntec ale cărui prime versuri sînt ”Am un leu și vreu sa-l beu/ Da’ nici acela nu-i al meu...”, nu trebuie nici să ne descurajeze, nici să ne confirme anumite prejudecăți.