Pe 15 octombrie 2013, ”Evenimentul Zilei” publica un articol intitulat ”Ce facem noi aici?”. Astfel, inauguram rubrica ”Dictatura culturii”, pe care aveam să o semnez aproape zilnic, pînă astăzi. Astăzi, mă opresc.
În acel prim articol, scriam așa:
”Cînd apare o vorbă isteață și nu știi cui îi aparține, dar trebuie să-i dai ceva autoritate ca să o citezi, te repezi fie la Oscar Wilde, fie la George Bernard Shaw. Dacă le culegi citatele de pe internet, volumul operei scrise de ei se dublează! Cred că este și cazul observației că trăim într-o lume în care jurnalismul e de necitit, iar literatura nu se citește – este atribuită lui Wilde. Contează mai puțin, poate, autorul ei, contează, doar, că se potrivește actualității românești.
Prăbușirea standardelor profesionale ale jurnalismului românesc are consecințe vizibile din mai toate perspectivele. Cel mai greu lovit, însă, este jurnalismul cultural. Această specie angelică a dispărut pur și simplu. Așa cum îngerul este intermediarul între două paliere radical despărțite ale lumii (împărăția lui Dumnezeu și republica oamenilor), jurnalistul cultural este intermediarul între spațiul înalt, aparent inaccesibil al culturii și omul cotidian, cel care muncește de la 8 dimineața la 8 seara ca să poată trăi, cît de cît, cum vrea. Vă imaginați ce dezastru ar fi în lume dacă îngerii ar dispărea? Ei bine, cam același lucru se întîmplă deja în lumea românească, unde jurnaliștii culturali au dispărut deja....
Cine a avut curiozitatea să citească paginile de cultură și arte ale oricărui mare ziar occidental, înțelege exact la ce mă refer. Este vorba despre un gen de comentariu cultural larg accesibil, dar proapsăt, original și inteligent, informat și cu deschideri neașteptate spre momente culturale înrudite cu cel discutat, menit nu să stabilească judecăți de valoare, ci să nască curiozități prin desenarea unui context de relevanță.
Presa scrisă nu va putea concura televiziunile sau internetul în privința informației. Dar păstrează, totuși, un imens avataj: doar ea dă de citit oamenilor. Dacă nu pricepe acest avantaj, presa scrisă se va dilua pînă la dispariție în formule internautice sau pseudo-televizuale, încercînd să imite mediile de mare audiență. Evenimentul Zilei face, aici, acest pariu. Vrea să stîrnească curiozități și să dea de citit. Eu sînt doar entuziastul care ridică mănușa.”
Dacă am reușit să stîrnesc curiozități și să dau de citit, numai dumneavoastră puteți să-mi spuneți. În ceea ce mă privește, am fost bucuros să scriu această rubrică vreme de 3 ani și 3 luni. Am avut mari satisfacții, chiar dacă, adesea, am avut puțini cititori. Niciodată textele despre Marsilio Ficino sau Tolstoi nu au făcut audineța unor texte despre Ponta sau Băsescu. Dar nu vă pot spune cu ce bucurie scriam despre subiecte precum ”Consolarea filozofiei” de Boetius sau mai știu eu ce scrisoare a lui Mozart în toiul marilor nebunii politice. Am primit, adesea, reproșul că țara arde și eu mă pieptăn. M-a onorat - nu voi uita nicodată remarca lui ALexandru Paleologu, care spunea că o babă care se pieptăne cînd țara arde este de admirat pentru că este o femeie care nu iese neranjată din casă nici în caz de dezastru! O asemenea persoană se respectă, nu se ridiculizează. În cazul meu, au fost cititori care m-au amendat serios pentru că scriam despre ceva cu totul diferit de ceea ce îi ardea pe ei - și, se știe, cînd te arde ceva, ești convins că pe toți ceialalți trebuie să-i ardă la fel. Nu doar că nu m-am supărat; dimpotrivă, m-am amuzat mereu să primesc acest reproș. Ba chiar, mărturisesc, în producea o anume bucurie. Eram fericit să puteam să scriu într-un ziar eminamente politic despre chestii de pe altă lume.
Cititorii acestei rubrici nu au fost mulți. Cu suișuri și coborîșuri, pe internet, rubrica era vizitată, în medie, de puțin peste 1000 de oameni în fiecare zi. În print, numai Dumnezeu știe cîți mă citeau. Eu știu cîțiva... Însă, am avut mereu sentimentul că acești puțini cititori ai rubricii mele, fie de pe site, fie din tipăritură, contează cel mai mult. Cineva care poate citi, după un text despre Dragnea, un text despre Marsilio Ficino contează mai mult decît cineva care după un text despre Dragnea, mai vrea încă un text despre Dragnea. Și pentru acești oameni, mai ales, am decis să nu plec de tot din paginile ziarului. Voi rămîne cu un text similar, o dată pe săptămînă, marțea. Noua rubrică se va numi ”Reflexul de cultură” și va fi mai personală, mai subiectivă decît ”Dictatura culturii”. Așadar, pe marți!