Oamenii, în general, trăiesc cu picioarele pe pământ. Unii, în schimb, preferă să stea cu ele mai mult în aer. Ar face invidioase și maimuțele, chit că n-au în sprijin și o coadă comprehensibilă. De acolo, de sus, își capătă adrenalina.
Puțini sunt aceia care, pe vremea când erau de-o șchioapă, nu s-au cățărat prin copaci, pe stânci, șifonierul din dormitor, podul bunicii sau pe te miri ce altceva. Au mai și căzut, s-au julit în genunchi sau coate și, mai grav, și-au spart capul sau și-au rupt sau luxat vreun picior sau mână. Dar, matur fiind, să te urci pe ditamai bolovanii, prin cine știe ce coclauri sau, înainte de a ajunge la serviciu sau când pleci de la muncă, să te duci într-o sală unde, pe pereți sunt prinse niște chestii de care te poți agăța și să te cațeri ca să ajungi nicăieri, e chiar o curiozitate. Și, pe deasupra, să mai dai și bani pentru asta. Te alegi în schimb cu o condiție fizică impecabilă și cu un consum considerabil de adrenalină. Iar dacă din sportul acesta, ințial un hobby bizar, îți câștigi traiul, e și mai interesant.
Începuturile unui hobby neobișnuit
Viorel Ene, de 40 de ani, un inginer mecanic din Focșani și Catrinel Enache, de 33 de ani, informaticiană la bază și de loc din Brașov fac un cuplu straniu. Cât e ziua de lungă se cațără pe pereți și îi învață și pe alții cum pot să urce pe ziduri verticale care au doar câteva chestii – așa-numitele „prize” – de care te poți prinde ca să nu cazi în gol. Și totul, în deplină siguranță.
De unde până unde pasiunea asta? „Am lucrat un timp, într-o firmă de proiectare. Plictiseală mare... Până în 2003 nici pe munte nu mergeam. A plecat dintr-o curiozitate. Aflasem despre fenomen dintr-o emisiune de la PRO TV, parcă „Oxygen” se numea”, rememorează Viorel. Mai spune că, apoi, un prieten care era deja instructor, l-a luat la sala sa și l-a învățat tainele cățărării. Și, corpul nu i-a făcut probleme? Râde: „Nu! N-am avut probleme cu articulațiile, nici cu mijlocul sau mușchii, că am fost sportiv de mic”.
Catrinel abia de are un metru și jumătate înălțime și atârnă nici 43 de kilograme. În schimb, e numai fibră pe trup și dacă îți strânge mâna, degetele ei subțiri sunt ca o menghină. La ea pasiunea vine din familie. „Mama a urcat pe ChoOyu, în Himalaya, un vârf de 8188 de metri. Ambii părinți sunt montagnarzi și ghizi montani. La mine a fost natural. Până prin clasa a VIII-a a fost OK, da’ dup-aia mi s-a acrit. Când mergi cu cei de-o seamă cu tine e plăcut. Cu babalâcii te plictisești!”, râde femeiușca.
Utilul și plăcutul
Cei doi sporovăiesc de zor între ei, în timp ce atârnă de pereți într-un echilibru precar pentru un neofit. Alături, tot agățați, sunt și Cristian, de opt ani și Alexandru, de șase ani, băieții lui Viorel. „Ia-o pe roșu!”, îl îndrumă tatăl pe mezinul său care mai că i se urcă în spinare pe la vreo trei metri înălțime. Nici unul nu are vreo coardă de siguranță dar, dacă se întâmplă să cadă, salteaua groasă absoarbe șocul și nu-i niciun pericol. Viorel nici nu transpiră. Povestește că, acum șapte ani și-a transformat hobbyul într-o afacere: „Aveam o sală mult mai mică decât asta «BlokX», de pe strada Fabrica de Glucoză, nr. 15. Culmea, este profitabil, dar la o scară mult mai mică decât ar crede lumea. E o facere bună de familie”. Unde mai pui că și-a transformat pasiunea în job: „Îmbin utilul cu plăcutul. E o pasiune care se auto-întreține”.
Campionii și pericolele
Amândoi sunt campioni. Viorel Ene este campion național la „Escaladă pe stâncă, cu coardă”, iar Catrinel Enache a câștigat Cupa României la „Bouldering” – o escaladă fără coardă la înălțimi de maxim patru metri. Un fel de cățărat pe bolvani uriași. În țară sunt circa 5000 de cățărători din care majoritatea, circa 3000, sunt indoor, restul preferând escalada în natură. Dar cât de periculos este? „Devine periculos când nu ești suficient pregătit și insuficient echipat. Bine antrenat înseamnă să conștientizezi dificultatea unui traseu. Niciodată nu se urcă, la escaladă, fără coardă! Pentru cel mai mic grad de dificultate, cu prize mai multe și înălțimi mai mici, de până în 30 de metri, nu sunt însă necesare, prea multe ore de antrenament. Da’ pentru unu’ de dificultate maximă trebuie să te pregătești patru zile pe săptămână, câte trei ore, timp de trei ani. Asta doar ca să ajungi la un nivel mediu. Ca să devii campion ai nevoie de același antrenament, vreme de șase ani. Unora le-a luat și zece!”, explică profesionistul.
„Descățărarea”, motanul Killer și cățelușa Bella
Palmele lor sunt bătucite de parcă au dat la sapă și mușchii sunt ca ai unor gimnaști de performanță. Că una e să faci un șpagat pe podea și alta să faci „sfoara” în timp ce ești atârnat, cu capul în jos. În timp ce vorbim copii sporovăie veseli agățați pe pereți.
Ce este mai greu, să urci sau să cobori? Îi umflă râsul. „Noi nu prea coborâm. Noi urcăm și suntem lăsați jos. Dar dacă ar fi să te „descațeri” ar fi mult, mult mai greu”, recunoaște Catrinel, care adaugă că pentru „Bouldering”, adică escalada fără coardă, la înălțimi mici, ai nevoie doar de niște espadrile speciale de cățărat și un săculeț cu magneziu, care usucă transpirația palmelor.
În timp ce povestește, un motănel de nici două luni, botezat Killer, pentru că în două săptămâni a vânat două vrăbiuțe și o șopârlă, s-a cățărat într-un copac de unde îi face în ciudă cățelușei Bella care se uită pofticioasă la el. Killer nu e nici el la prima escaladă.
Cu sau fără asigurare de viață?
Să te cațeri, antrenat, poate părea ușor. Mai greu e când vine vorba de echipamentul obligatoriu. „Efectele” de bază sunt espadrilele care te costă între 200 și 500 de lei și se găsesc numai în magazinele specializate cum ar fi Himalaya și Alpinexpe și, mai ieftine la Decathlon. Magneziul face și el cam 20 de lei punga de 200 de grame, dar îți ajunge pentru o lună de antrenament intens. Dar dacă e vorba de escaladă „outdoor” ai nevoie, pe lângă „papuci” și magneziu, și de o cască de protecție, un ham special, o coardă dinamică – care se întinde cu maxim 20%, în caz că pici din cer – și zece „expresuri”, o combinație între două carabiniere, legate între ele cu o chingă. Și, neapărat, un sistem de asigurare autoblocant. „În total, vreo 2000 de lei. Fără asigurarea de viață!”, o dă iar pe râs Viorel Ene.
Sportul corporatiștilor
La sala lor din Pipera un adult plătește 45 de lei o intrare simplă, cu echipamentul său. Dacă vrea espadrile mai achită zece lei. Elevii și studenții plătesc 35 de lei pe ședința de cățărare asistată de instructor, iar copiii 25 de lei. Dar dat fiind că Pipera e plină de oameni cu bani, corporatiștii sunt principalii clienți. „Dacă lor le merge bine și nouă ne merge bine”, se distrează cățărătorii din Pipera. Evident, există și posibilitatea unui abonament și atunci tariful scade considerabil. În ceea ce privește traseele de cățărare acestea sunt de șapte tipuri de dificultate, după puterea și pregătirea fiecăruia. „Prizele”, deși amestecate între ele, sunt de culori diferite. În ordine, de la cel mai ușor traseu la cel mai greu sunt: galben, verde, roșu, albastru, maro, negru și alb. În România nu există o legislație referitoare la siguranța de cățărat din sălile de profil. „Așa este”, recunoaște Viorel Ene: „Numai că noi ne-am aliniat standerdelor europene, ca cele din Franța sau Germania. E cu certitudine mai «safe» ca mersul pe bicicletă prin parc!”.
Atunci când îți depășești limitele
Se mai cade, nu-i așa? Ambii recunosc că au mai și căzut. „Dar la noi când cazi, n-ajungi pe podea. Aterizezi pe o saltea de zeci de centimetri care absoarbe șocul. Asta «indoor», că «outdoor» o căzătură poate fi și de zece metri. Io am căzut și cinșpe!”, se strâmbă Viorel. Catrinel zice că și ea a planat vreo zece metri: „Simți, așa, un șoc, da’ nu te doare rău...”. Concluzia este clară: căzăturile sunt „safe” pentru organism. Poți să cazi de mii de ori fără să pățești nimic
. Recordul de ascensiune al lui Viorel a fost de 200 de metri, pe o stâncă din Bucegi. „Mi-a luat trei ore să urc și două să cobor. S-a întâmplat acu’ zece ani în zona Coștila”. Iar Catrinel și-a depășit limitele când a urcat cu maică-sa, mare alpinistă, pe vârful de 7010 KhanTengri, din Kazahstan. „A fost acum șapte ani. Numai aclimatizarea a durat două săptămâni. Dar asta se numește alpinism de mare altitudine!”, e mândră femeia. „O singură dată am schiat la 6000 de metri și am fost foarte aproape să leșin, deși eram aclimatizată. A fost o experiență ciudată...”, își amintește Catrinel Enache. Mama sa, Felicia Enache, este președintele „Asociației Ghizilor Montani din România”.