Trump zâmbește larg și strânge zdravăn mâna oaspetelui chinez. Are umărul drept ridicat și împins în față, ca și cum ar vrea să ocupe tot cadrul imaginii.
În dreapta sa, un colț din steagul US Army (cuvântul „Army” se distinge clar). În stânga sa, Liu He, vicepremierul Chinei și membru al Biroului Politic al Partidului Comunist, cercul suprem de putere de la Beijing, are mâna strivită de Trump flască și un zâmbet chinuit pe față.
Expresia seamănă uimitor cu cea a șefului său, din 7 aprilie 2017. Atunci, președintele Xi Jinping, primit cu mare pompă la reședința de lux a lui Trump de la Mar-a-Lago, în Florida, își savura tortul de ciocolată („beautiful cake!”) de la sfârșitul dineului, mijindu-și încântat ochii, când, Trump, galant, a găsit de cuviință să-l înștiințeze pe oaspete că, exact în acel moment, zeci de rachete Tomahawk americane cad ploaie în Siria. Zâmbetul lui Xi a încremenit cu lingurița între buze.
Imaginea avanului Trump tăbărând peste Liu în Biroul Oval este din 10 mai anul acesta. Vicepremierul chinez a venit la Washington să negocieze un acord de pace comercială, după ce Trump a dovedit că nu a glumit când a promis că va reduce deficitul uriaș cu China, fie și cu prețul unui război economic.
În ziua antologicei poze, consilierul șef al lui Trump pe probleme economice, Larry Kudlow, tocmai anunțase că Bejingul a acceptat să își diminueze excedentul cu 200 de miliarde de dolari. O sumă colosală, neverosimilă, dat fiind că întregul excedent al Chinei cu SUA a fost în 2017 de 375 de miliarde de dolari.
La scurt timp, din China, ministrul de Externe a dezmințit pe un ton surprinzător de calm, în comparație cu iritarea pe care o dovedise în alte rânduri: „Acest zvon nu este adevărat. Din câte înțeleg, consultările importante sunt în curs și sunt constructive.”
A fost momentul de cumpănă: vine Marele Război Comercial sau este doar ultimul mare hop al procesului de negocieri? Totul începuse cu Trump, care anunțase că e gata să instituie taxe vamale pe un contingent de mărfuri chinezești de 60 de miliarde de dolari. China a răspuns cu o amenințare egală, iar Trump a plusat zdrobitor, mărind contingentul la 150 de miliarde. A urmat un moment lung de tăcere siderată la Beijing. Pe acest fond de uluială, șeful Trezoreriei americane, Steven Mnuchin, a vizitat Beijingul la începutul lui mai, iar optimismul său a fost ironizat de toate presa occidentală, căreia naționalismul lui Trump îi stă ca un os în gât.
Au urmat câteva semne de bunăvoință reciprocă: Beijingul a renunțat la o investigație anti-dumping asupra importurilor de sorg din SUA și a aprobat (după o tărăgănare de un an!) vânzarea diviziei de microintegrate a Toshiba către compania americană Bain Capital. La rândul său, Trump a anunțat pe Twitter (cum altfel?) că a aprobat reluarea vânzării de microintegrate americane către colosul chinez de telecomunicații ZTE.
Sâmbătă, 12 mai, toată lumea răsuflă ușurată: e pace! China acceptă să-și sporească „substanțial” achizițiile de bunuri și servicii din SUA. Mai ales energie și produse agricole. „Am ajuns la un consens cu privire la măsuri efective pentru a reduce în mod substanțial deficitul comercial al Statelor Unite cu China”, se arată în comunicatul comun. Iar agenția chineză Xinhua titrează sărbătorește: „Declarația celor două guverne este o promisiune de a nu porni un război comercial una împotriva alteia”.
Am insistat asupra acestor detalii, pentru că fiecare dintre ele spune enorm despre modul unic al lui Trump de a face politică. Exact așa cum făcea afaceri odinioară. Amenință și face concesii. Biciul și zăhărelul.
În fața Chinei, Trump a câștigat o bătălie crucială: chiar dacă cifrele exacte ale înțelegerii nu se cunosc încă, au apărut deja primele indicii. Marți, 22 mai, la trei zile de la anunțul acordului, Ministerul chinez al Finanțelor a anunțat reducerea masivă a taxelor vamale la importurile de mașini, de la 25% la 15%. Or, taxele mari la automobile erau una dintre temele predilecte ale lui Trump pentru a denunța „protecționismul” Chinei.
Trump a câștigat o bătălie crucială, nu doar pentru că Beijingul era o nucă tare (cea mai tare!), ci mai ales pentru că această victorie constituie un atu major în dublul război comercial cu Uniunea Europeană.
Pe 1 iunie, expiră termenul de grație acordat Bruxelles-ului pentru aplicarea taxelor de 25% la exporturile de oțel și 10% la exporturile de aluminiu în Statele Unite. În plus, companiile europene se află deja sub amenințarea sancțiunilor Washingtonului, impuse după retragerea din Acordul nuclear cu Iranul.
La summit-ul UE de săptămâna trecută, liderii europeni au încercat să creeze impresia unui front unit împotriva lui Trump. Nu le-a ieșit. Emmanuel Macron s-a agitat mult, încercând să aprindă răsmerița, dar a fost lăsat singur. Angela Merkel l-a dezamăgit din nou, refuzând retorica războinică la adresa lui Trump și mizând pe un mesaj moderat.
Pe bună dreptate: Germania este țara cu cele mai mari exporturi de oțel în SUA, deci cea mai expusă la viitoarele taxe. De asemenea, Germania este și cea mai mare exportatoare de automobile în SUA (doar BMW exportă 340.000 de bucăți, adică 70% din totalul exporturilor UE), adică și cea mai vulnerabilă, dacă Trump își va pune în aplicare amenințarea că va mări și taxele la automobile. (În prezent, SUA taxează o mașină importată din UE cu 2,5%, în timp ce UE taxează o mașină importată din SUA cu 10%.)
„Uniunea Europeană nu negociază cu pistolul la tâmplă”, au repetat până la sațietate oficialii de la Bruxelles, cerând ca înainte de orice negocieri comerciale cu Washingtonul, Trump să renunțe la taxe.
În realitate, părțile negociază deja pe șest: de pildă, UE este gata să ofere în compensație un contract masiv de gaze lichefiate din SUA (lovitură grozavă pentru Putin!).
În ceea ce privește protejarea companiilor europene implicate în afaceri cu Iranul, Jean-Claude Juncker a anunțat cu surle și trâmbițe reactivarea unei legi din 1996 (așa-numitul „blocking status”), despre care experții spun că este o frecție la un picior de lemn. Companiile europene continuă să se retragă din Iran.
Însuși ministrul de Externe iranian, Mohammad Javad Zarif, se plângea duminică: „Sprijinul politic al UE nu este suficient... Anunțul posibilelor retrageri ale companiilor majore din cooperarea cu Iranul nu este în acord cu promisiunea UE.”
Casandrele sunt pe cale să-și înghită limbile: Trump câștigă război după război.