Este titlul unui text splendid scris de Nicolae Manolescu în 1984 și republicat în diverse antologii ulterioare, de care mi-am adus minte acum vreo trei zile, cu ocazia unei căutări fără succes prin rafturile bibliotecii mele.
Începusem să citesc un roman de Huxley și mă prinsese. Într-o zi, cînd a venit iar binecuvîntatul răgaz de lectură, romanul nu mai era acolo unde știam eu că-l lăsasem cu o zi înainte. Caut în toată casa, ia romanul de unde nu-i. În bibliotecă nu-i, pe noptieră nu-i, în geanta cu care de regulă ies în oraș și în care știu bine că l-am purtat cu o zi înainte, nu-i. Mi-amintesc că ultima dată i-am sorbit paginile în scaunul de la biroul meu, dar nu e nici pe birou. Reiau căutările, fără rezultat. Simt că mă enervez pentru că am impresia că se ascunde de mine. Dar mă și înduioșez puțin, căci am impresia că se ascunde jucîndu-se și nu temîndu-se. Căutînd o carte, nu caut un obiect, ci ceva ca o ființă, ceva viu, cu autonomie și capacități afective. Este ceva ce-mi aparține fără a înceta o clipă să-și aparțină sieși.
Textul lui Nicolae Manolescu povestește o experiență similară și îl recomand cu căldură. Reputatul profesor și critic literar povestește o întîmplare de care avem adesea parte toți cei care trăim zilnic printre cărți, căutîndu-le, citindu-le și apoi lăsîndu-le și apoi căutîndu-le iarăși spre a le regăsi ori nu. Avea nevoie de o carte de Sadoveanu pentru a scrie un articol. Știa că are cartea, știa și unde este, dar, surpriză, cînd a avut nevoie să o recitească nu a mai găsit-o. A căutat-o un timp și apoi, presat de termenul de livrare a articolului, a împrumutat-o de la librăria universității. A citit-o cu urgență și fără plăcere, pentru că nu era cartea lui, ci alta. Nu regăsise paginile familiare, ci altele străine, nu regăsise însemnările sale, ci ale altora și el însuși avea impresia că devenea un alt cititor. Exemplarul cărții pe care îl știi, care îți aparține, dobîndește un caracter intim, devine ceva personal, nu din categoria ”efectelor personale”, ci din categoria amintirilor personale. Cu cîtă tristețe și frustrare căutăm uneori amintirile și nu le mai găsim! Așa și cu cărțile. După ce Nicolae Manolescu a scris textul, cartea a apărut exact în locul în care trebuia să fie și unde profesorul o căutase dar nu o găsise. Mai există și alte experiențe de același gen. De pildă, cauți un paragraf într-o carte. L-ai citit de zece ori în timp, l-ai adnotat, aproape l-ai memorat. Știi cam pe unde e în carte, știi dacă este pe pagina stîngă sau dreaptă, sus, la mijloc ori jos, știi dacă e integrat într-un alineat ori dacă alineatul începe chiar cu el - ai memoria lui vizuală consolidată. Și, totuși, cu cartea atît de răscitită în mînă nu îl mai găsești. Se ascunde de tine.
Interesant în eseul pomenit de mine este că profesorul de literatură se plasează și de partea cărților. Cum stau ele răbdătoare, pe raft, arătîndu-și cotorul și așteaptă, uneori cu zecile de ani, ca să fie atinse și redeschise. Ce emoție te curpinde cînd dai de cîte o carte pe care găsești o însemnare făcută cu 50 sau cu 100 de ani înainte! De cele mai mutle ori, cel care a scris pe ea o dată, un loc ori un nume este un anomin. A murit demult și nimeni, asbolut nimeni pe luema asta nu mai știe că el a trăit. Ochii care au citit-o s-au stins pentru totdeauna, mîinile care au deschis-o sînt oale și ulcele, starea cu care a fost citită, doar Dumnezeu mai știe care era, dacă o mai știi și El, dar cartea, iat-o. E în mîna ta. Aceeași. Unele cărți sînt jucăușe - dispar și apar. Altele sînt rezervate, sobre, stau mereu în ochii tăi, ca într-o gardă perpetuă. Își permit, ele sînt mai dăinuitoare decît tine. Unele se destăinuie greu, altele sînt de-a dreptul seducătoare de cum le vezi.
Nu mai știu cine, Borges ori alt îndrăgostit de cărți, spunea că tăcerea unei biblioteci este înșelătoare. De fapt, sînt acolo mii de voci pe care, însă, nu urechea le poate percepe, ci sufletul - cărțile au suflet.