Cînd am ascultat pentru prima dată toate Capriciile lui Paganini, de la primul la al douăzeci și patrulea, o senzație de mister jucăuș de sorginte diavolească a pus stăpînire pe mine.
Am simțit magnetismul irezistibil al acestor mici cîntecele pentru vioară ca pe o tentație pe cît de dulce pe atît de suspectă: într-un cuvînt, am simțit o ispită. Nu pot spune ce mă ispitea anume și asta m-a speriat un pic. Să simți o inspită fără obiect este cel puțin derutant , dacă nu direct înfricoșător. Mi s-a părut că aud o muzică extraordinară compusă de un înger îndrăcit, genial și orgolios. Sunete reci și spectaculoase, stopuri neașteptate, armonii care încep splendid și se rup neașteptat, imitații ale altor instrumente (flaut, chitară, corn, cimpoi etc), saltul cînd amețitor cînd lent al arcușului, atacul cînd rapid și devastatator, cînd moale și astenic, amestecul năucitor dintre ”repede” și ”încet” fac din Capricii muzica totală pentru vioară. Aceste capricii par un fel de studii, dar am avut mereu convingerea că sunt mult mai mult. Instrumentul, aproape, se epuizează. Vioara singură, pură, nudă, se etalează în toată puterea și anvergura ei, într-un fel de extaz savaotic. O vioară pe care se cîntă Capriciile trebuie să se odihnească imediat după. La fel se întîmplă și cu mine, ascultătorul. După un șir consistent de capricii paganiniene mă simt stors de vlagă, învins. De fiecare dată, aceste capricii mă atrag într-un fel de zbucium din care ies zdrobit. N-am știut niciodată dacă e vorba despre o empatie anume cu violonistul sau sînt doar eu la limitele mele.
Senzația aceasta de ispită obositoare m-a făcut să cred că, pentru a executa bine Capriciile, violonistul trebuie să încheie pactul faustic plasîndu-se astfel de aceeași parte a baricadei cu muzica pe care o cîntă. Acum vreo cincisprezece ani, am aflat povestea celui despre care se spune că a fost cel mai bun interpret al Capriciilor, Michael Rabin. În 1950, nu împlinise 14 ani cînd piața muzicală a primit un disc în care Rabin cînta unsprezece capricii, iar 8 ani mai tîrziu le va înregistra pe toate douăzeci și patru. Lumea întreagă era uimită de geniul lui – da, geniu, nimic mai puțin! Oricine poate să-i asculte înregistrările și nu cred că se poate ridica vreo obiecție la folosirea acestui cuvînt suprem în limba română: geniu. Înainte de toți, îl uluise pe legendarul Ivan Galamian, profesorul lui Perlman și al lui Zuckerman, care i-a dat lecții din admirație (da, se poate și așa ceva!). Avea, însă, o natură bizară, era bîntuit de anxietate și de nevorze.
Cea mai grea spaimă cu care se lupta era aceea de a nu cădea de pe scenă. Doborît de această spaimă, pînă la urmă, într-un concert de la Carnegie Hall și-a pierdut echilibrul și nu a mai putut cînta. S-a spus că așa a început o grea suferință neurologică, dar numai Dumnezeu poate ști ce s-a întîmplat, de fapt, cu el. Din 1959 nu a mai călcat în nici un studio de înregistrări, deși a continuat să dea concerte în care calitatea interpretării sale nu era cu nimic diminuată. A murit la 35 de ani, în 1972, căzînd în propria casă din New York. Unii zic că s-ar fi sinucis. Alții că, în cădere, s-a lovit cu capul de un scaun. Dar unul ca mine, convins că muzica aceasta a Capriciilor e o lucrătură de o splendoare necurată, aflînd că cel mai bun executant al ei a avut un asemenea destin, ce ar putea să creadă? Cînd însuși Itzhak Perlman a înregistrat Capriciile, i le-a dedicat lui Michael Rabin. O reverență a celui mai celebru pentru cel mai bun. Cineva mi-a vorbit imprecis despre o descendență românească a lui Michael Rabin, Wikipedia zice și ea ceva despre asta – nu știu dacă e așa, dar aș vrea să știu mai multe. Oricum, această poveste, asociată altora pe care le știu despre Paganini însuși, a întărit în mintea mea convingerea că diavolul are ceva de-a face cu muzica asta. Oare, degeaba își arată el, în al treisprezecelea capriciu (tocmai al treispezecelea!) rînjetul?