De vreo șase ani de când activez drept cadru didactic universitar m-am obișnuit participarea la conferințele științifice. La început, naiv mergeam la toate. Pe urmă – dascălii cu experiență – m-au învățat că e o pierdere de vreme să mergi la toate aceste manifestații. Pentru unii dintre ei contează doar dacă expunerea/studiul lor va fi publicat în volum și dacă volumul este indexat. Numai anumite edituri sau reviste sunt cotate ISI, iar acestea te ajută să îți iei gradele profesorale lector/conferențiar/profesor universitar. Restul sunt simplă maculatură și nu „se merită”, vezi Doamne, să participi la așa ceva.
Bine șmecheria universitară a mers și mai departe pentru că prin invitarea unui basarabean la lucrări conferința națională devenea internațională și avea un alt punctaj. Vrând, nevrând am cunoscut profesori care nu au mai publicat nimic, dar absolut nimic de 20 de ani. Și nici nu mai au de gând să o facă vreodată pentru că și-au obținut titlul mult râvnit acela de profesor universitar. În țările cu universități mai răsărite - folosesc acest termen pentru că-l urăsc pe cel de țări mai civilizate – există o procedură standard. Din 5 în 5 ani (bine termenul diferă de la țară la țară) se fac, hai să le zicem, verificări ale cercetării. Așa că dacă ai fost puturos te poți trezi din profesor universitar retrogradat la conferențiar! La noi, nu!
Dar nu despre asta doream să scriu, ci despre conferințele științifice dedicate Centenarului. N-am ajus la toate, pentru că n-am putut fizic. Spre deosebire de ilustrii mei profesori, mari magiștri, mie nu mi-a căzut rangul să public prin broșuri dedicate Centenarului, la edituri de care nimeni nu a auzit și nici nu o să mai audă vreodată. M-am dus – la cele la care am putut – pentru că un istoric trebuie să facă și o mărturisire. Nu m-am interesat cota ISI, dacă apare în volum prezentarea sau dacă va fi expusă la CAP-ul din sat. Nici nu m-a deranjat că am publicat alături de învățători debutanți sau de simpli pasionați de istorie. Dimpotrivă! Pentru că eu cred în acest Centenar! Și că Națiunea Română merită să aibă un Centenear grandios. Că sunt pe cale să-l omoare și pe acesta e o altă treabă!
Am fost și la Focșani, așa cum o fac anual! Nu doar din amiciție pentru profesorul Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei, ci și pentru că Focșanii a devenit un loc de referință pentru istoriografia românească. Regretații Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu și mulți mulți alții au venit an de an aici. Cum să nu-l asculți pe profesorul Ioan Opriș, pe Ioan Scurtu, pe Petre Țurlea, Jipa Rotaru, Gheorghe Onișoru, Adrian Stroea?
Toată acestă minune a noastră a istoricilor are loc pentru că așa vrea Marian Oprișan, președintele Consiliului Județean Vrancea. Da, știu o să mă înjurați că e pesedist. Dar e un pesedist care simte românește și iată face ceva... Restul? Hai să mai ieșim din fractura asta de logică. Pesedistul e neapărat rău și hoț, iar tefelistul, blând, harnic și devreme acasă. Deși au făcuto și participanții, o fac și eu public. Îți mulțumesc Marian Oprișan! Pentru tot ce faci pentru istorie. Ne vedem la anul, dacă suntem sănătoși!
P.S. Finalul e o figură de stil pentru că Marian Oprișan nu a participat de vreo 3 ani la acest eveniment, dar îl susține constant!