Dincolo de tragedie, de semnificaţia, implicaţiile şi urmările sale, asasinarea lui Boris Nemţov se poate dovedi un prilej nimerit pentru a ne pune întrebarea: Câtă încredere putem avea în ceea ce ne spune (că face şi că nu face) Puterea?
Nu vreau să afirm că cei de la Kremlin - Putin, mai exact - au aranjat asasinarea lui Nemţov. Aşa cum nici nu pot să contest această ipoteză. Nuanţa pe care vreau să o aduc opiniilor pe care le-am văzut expuse prin presă – în special la televiziuni - se referă la poziţia, la prima vedere raţională, cum că Putin are mai mult de pierdut din eliminarea acestuia acum şi că, în mod normal nu ar avea de ce să fie implicat în evenimente, ba chiar ar fi fost interesat ca ele să nu fi avut loc, aşa că trebuie să fie scos din ecuaţie. Adică, pe scurt, ar fi fost cel mai prost moment pentru o asemenea acţiune de eliminare a adversarilor politici.
Dar dacă, de fapt, este cel mai bun moment? Dacă ieşim din această logică simplă şi directă şi ne punem întrebarea: Ce moment mai bun ar putea alege Puterea (mai ales o Putere arogantă şi plină de sine) pentru a-şi elimina adversarii politici decât atunci când, logic, toate argumentele raţionale spun că nu ar fi trebuit să o facă? Când este în lumina reflectoarelor şi toţi ochii sunt pe ea? Când pare cel mai departe de motivul, locul şi ora crimei? Când poate să te privească în ochi şi să râdă de tine pentru că nu poţi dovedi nimic, în timp ce se miră condescendentă de puţina minte pe care o ai ca să ajungi să o bănuieşti? Când poate să vină şi să spună: Sunteţi nebuni, acum, cu toate bubele pe cap, când oricum mi se orchestrează tot soiul de campanii de defăimare, eram atât de tâmpită să-mi fac singură una ca asta? Măi băieţi, veniţi-vă în fire, hai că suntem ocupaţi, avem treabă, nu ne arde de prostii. Mai ales că ea înfiinţează comisia de anchetă şi coordonează cercetările?
De aici încolo, cred că investigaţia (mai curând ipotezele şi construcţiile noastre deductive) trebuie să rămână deschisă oricărei dezvoltări. Chiar dacă nu vom afla prea curând - sau, niciodată - adevărul. Căci, din păcate, în umbra unui regim în care oamenii sunt omorâţi pentru că au opinii contrare; în care pe fundalul revendicării independenţei republicilor caucaziene înglobate cu forţa în marea Rusie, revendicare cel puţin la fel de legitimă ca aceea, recunoscută de Kremlin, a separatiştilor din Ucraina, nu am aflat încă un răspuns mulţumitor în legătură cu "orchestrarea" unora dintre aşa-zisele atacuri teroriste şi cu intervenţia deplorabilă, a forţelor speciale (cum ar fi la şcoala din Beslan unde au murit 330 de persoane dintre care 196 de copii), nu te poţi aştepta să afli decât adevărul acestuia. Care poate să fie foarte departe de adevărul evenimentelor. Şi pe care, chiar dacă este real, ajungi să nu îl mai crezi tocmai pentru că minciuna stă zilnic cu autorităţile la masa (o ştim, din păcate, şi din experienţa cu guvernanţii noştri).
Şi, pentru că tot vorbim despre Putere, adevăr şi minciună, să ilustrăm cu câteva concluzii dintr-o mult mai amplă dezbatere organizată de Europa Liberă pe 1 septembrie 2014 cu ocazia comemorării a 10 ani de la masacrul din Beslan:
Editorialistul Radio Svoboda, Vladimir Voronov, povestește că în timpul acelor evenimente s-a aflat chiar lângă școală. „Impresia mea cea mai puternică, - spune Vladimir Voronov, - a fost cea de haos total: în școală erau teroriști și ostatici, iar în afara acesteia – lipsa oricărei coordonări. O mulțime de șefi de nivel local și federal, dar situația rămânea negestionată. Iată de ce nici nu mă miră prea mult faptul că chiar și după 10 ani versiunea oficială e plină de găuri negre și lucruri nespuse până la capăt. Iar întrebarea cea mai importantă care rămâne fără răspuns continuă să fie: cine a organizat atacul terorist – cine l-a planificat, cine a ales obiectul atacului și cine a tras nemijlocit de sforile care i-au pus în acțiune pe păpușile-marionete – pe teroriști”.
Vladimir Voronov: „Pe data de 3 septembrie nu putem spune că a fost o operațiune de salvare a ostaticilor – nu a existat o operațiune ca atare în acest sens, a fost doar haos și dezordine”.
Opinia este împărtășită și de editorialistul de la Novaia Gazeta, Elena Milașina:
Elena Milașina: „Deja la sfârșitul primei zile toate persoanele oficiale știau că cifra reală a ostaticilor depășește mult 300 de persoane. Datele oficiale, care însă nu au fost făcute publice vorbeau despre peste 800 de ostatici și între 30 și 50 de teroriști. Presei însă i s-au comunicat date cu privire la 17 ostatici, apoi 120. Pe 2 septembrie numărul declarat de ostatici a ajuns la 354 și acolo s-a blocat. Supraviețuitorii povesteau ulterior că teroriștii au fost înfuriați de acest lucru. Și da, convingerea mea și a altor experți este că dacă atunci, pe 1 septembrie 2004, s-ar fi dat cifra reală a ostaticilor, dacă s-ar fi spus în presă că acolo sunt peste 800 de copii, asta ar fi determinat puterea să acționeze altfel, ar fi existat o altfel de presiune din partea societății. Și atunci serviciile speciale ruse nu s-ar fi pregătit doar pentru o operațiune în forță. Iar scopul operațiunii care a urmat a fost unul evident – de a-i lichida pe teroriști cu orice preț. Și pentru asta au fost folosite toate resursele, inclusiv cele informaționale. Deci, convingerea mea este că dacă s-ar fi spus cifra reală de ostatici, bilanțul tragediei ar fi fost mai puțin dramatic”.
Avocatul Iurii Ivanov, unul dintre membrii Comisiei Beslan, creată pentru a elucida circumstanțele tragediei, spune că o mare parte din responsabilitatea pentru numărul mare de victime revine președintelui rus Vladimir Putin. Acest lucru însă a fost ascuns de Comisia Beslan, era practic un subiect tabu: