Un Stat de drept se fundamentează pe amenajarea celor trei puteri, care se sprijină pe Legea Fundamentală, Biblia laică a poporului care constituie acel stat. Un Stat democratic se constituie și funcționează pentru binele cetățenilor săi, pentru ca ei să aibă parte de prosperitate, de dreptate, de protecție.
Și fiecare putere este desemnată de cetățeni, întru binele lor. Și cei ce constituie cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească - trebuie să se bucure de legitimitate și respect din partea cetățenilor pe care îi guvernează, în sensul larg al termenului. Dar cum pot fi respectate ele, puterile, de cetățeni, când îi ignoră sau, mai rău, îi agresează, când abuzează fără perdea de competențele lor, încercând să uzurpe fără jenă atribuțiile celeilalte?
Parlamentul, în democrații, trebuie să fie extrem de puternic și credibil, căci toți îl votează, nu-i așa? Dar ce observăm? Că, deși acolo sunt reprezentanții noștri, aleși prin vot, încrederea în legislativ e la pământ: catalogați drept o adunătură de derbedei penali, parlamentarii nu mai pot ridica o mână ori scoate un sunet de la Tribună, fără să stârnească proteste chiar din partea celor care i-au trimis acolo tocmai pentru a face asta. Guvernul (executivul) este condus din umbră de structuri oculte, deși el ar trebui să fie o emanație a Parlamentului, să fie învestit și controlat de parlamentari.
În schimb, peste tot se ridică voci, care mai de care mai critice, care se declară nemulțumite că Guvernul și politicile sale ar fi coordonate de partidele de la putere și de conducerea acestora. Dar de cine, oameni buni? De servicii? Așa e în democrații: partidele politice majoritare fac politici și legi în Parlament și Guvernul le pune în practică: dacă nu le pune bine, răspunde … în fața Parlamentului și, în ultimă instanță, în fața cetățenilor.
Justiția plânge de mama focului că nu e respectată de ceilalți, după ce calcă în picioare orice brumă de lege și de Constituție, orice amărât de drept fundamental și vrea să decidă ea cine să fie ales, cine să guverneze și, în general, cine să trăiască ori să moară.
Păi nu ar trebui să fie legată la ochi? De ce țipă că vrea dosare „grase”, cu premieri, miniștri ori parlamentari? La ce near folosi, nouă, cetățenilor, că justiția are imagine? Căci justiția e oarbă… ea nu vede de exemplu ce crede lumea despre cel judecat și nici ce se spune în presă sau pe străzi? De asta nu poate aresta pe neliniștea publică din sânul populației care ar detesta libertatea preventivă… pentru că pur și simplu nu ar putea vedea această neliniște populară.
Dar o vede: pentru că a aruncat bandana de pe ochi, i-a dat cetățeanului cu balanța în cap și a început să taie capete de „corupți notorii” cu o sabie tocită.
Și tot justiția cere respect de la celelalte puteri, căci, chipurile, nu ar primi liniștea și independența necesare de la ele… doar că ea vrea să aibă toate competențele laolaltă, cam cum le avea monarhul absolut: să legifereze, să împartă bugete, căci, nu-i așa, ei, procurori și judecători, știu mai bine cum trebuie aplicate toate legile, apanajul executivului, al autorităților publice centrale și locale, dar mai ales știu ce trebuie să conțină legile.
Mai dificil e atunci când trebuie să aplice legea în dosarele lor: acolo interpretarea o face poporul… sau oricum o mică parte a sa, cea haștagiană. Dar tuturor le spun: respectul nu se cere, se impune…și nu cu strada.