"Tăriceanu transmite mesaje ca la carte. E ca un Stolojan al anilor '92 care creştea în popularitate pe măsură ce dădea veşti proaste".
Totul e electoral în aceste zile. Totul se decontează la alegeri. Totul e strategie, totul subtilitate (deşi eu cred că îi credităm cu prea multă inteligenţă politică pe actorii principali şi pe hiperbine plătiţii strategi din spatele lor). Politica, în aceste zile, e ca un meci de box în trei, cu garda jos, în care dai pumni cu nemiluita şi te rogi să nu încasezi prea multe upercuturi. E un ring în care nimic nu aduce a cavalerism. E ciomăgeală. Se joacă fără mănuşi de box, se loveşte cu minciuni, mizerii, ipocrizii, iresponsabilităţi. Totul e să fii pe prima pagină, totul e să fii în prime-time la televiziuni.
Totul e să nu-ţi clipească ochii atunci când baţi câmpii. De aceea, miza e să impui agenda publică sau să te pliezi pe ea. Cel mai prost start l-au luat cei din PDL. Altădată campioni la scris agenda publică, pedeliştii par că joacă în reluare. Lipsa de inspiraţie a preşedintelui Traian Băsescu a lăsat partidul fără idei. În ultimele săptămâni, Emil Boc a clamat teme grele care s-au stins ca o lumânare stropită cu apă: modificarea Constituţiei, parlamentul unicameral, anularea privilegiilor parlamentarilor (capitolul pensii). Din toate astea, memoria alegătorului n-a rămas însă decât cu andrelele Elenei Udrea şi cu slipul&sandalele de înot ale lui Stolojan.
Mircea Geoană bate câmpii cu graţie. Privite lucid, declaraţiile de la Rast şi Dăbuleni (unde se află colegiul în care candidează el) sunt din categoria negocierilor pe care spune că le-a avut cu NASA ca să trimită în spaţiu un român. Dar în fişa lui de post nu scrie că trebuie să aibă responsabilitatea declaraţiilor. Un politician socialist trebuie să promită câte-n lună şi-n stele, să spună lucruri în care nu crede, dar care ştie că pot fi crezute de un anumit tip de alegători.
Surprinzător, cel mai bine la impresia artistică stă, în aceste zile, PNL-ul lui Călin Popescu-Tăriceanu. Deja pare că nici nu mai contează evenimentele care au pregătit istorica majorare cu 50% a salariilor profesorilor. Toate măririle de salarii şi de pensii de mai înainte par acum legitime faţă de grozăvia care a urmat. Ca şi cum totul ar fi fost pus la cale cu minuţiozitate, Tăriceanu transmite mesaje ca la carte. E ca un Stolojan al anilor ’92 care creştea în popularitate pe măsură ce dădea veşti proaste, butucănos, agramat, în direct, la ore de vârf. Oricum se va termina această poveste, Tăriceanu va câştiga. În primul rând, şi-a conservat bazinul electoral care privea buimac derapajele populiste.
„Nu sunt dispus să depun armele, ştiu să mă lupt“, a răspuns premierul Călin Popescu-Tăriceanu atunci când a fost întrebat dacă va folosi demisia guvernului ca ultimă armă. Declaraţia e încă o dovadă că liderul liberal e, în aceste zile, ca un jucător de şah care vede cu câteva mutări mai departe.
Ca şi cum ar fi renunţat la ringul de box. Pentru prima oară în ultimii patru ani, Călin Popescu-Tăriceanu pare stăpân pe situaţie în timpul unei crize majore. Pentru prima oară, Traian Băsescu pare că nu se mai mişcă precum peştele în apă în timpul unei crize majore. Aceasta este principala răsturnare de situaţie a momentului. Căci totul e electoral în aceste zile, totul e poziţionare. Totul se decontează la alegeri.