Cum nu mai are un guvern adversar, preşedintele Traian Băsescu controlează din nou agenda publică din România. Nu sunt de acord că ar fi vorba despre vreun fitil care să treacă în uitare criza „Vulpea” sau neputinţa cabinetului Boc de a întocmi şi prezenta un buget coerent şi o strategie de ieşire din criză.
Eu cred că propunerile de modificare a Constituţiei dau la o parte aproape orice alt subiect serios al zilei. Pentru că subiectul a fost amorsat, există şanse mari să ajungem într-adevăr la modificarea teribilă a Constituţiei. Prin urmare, este vorba despre o dezbatere necesară.
Colegul meu Horia Ghibuţiu a avut amabilitatea să fie subtil şi să definească foarte inteligent „propunerea Băsescu”. I-a spus „Semi-republica prezidenţială”. De ce cred că această găselniţă chiar are acoperire?
În primul rând, oricum ar denumi-o, Traian Băsescu pare să-şi dorească o construcţie în care să se regăsească toate binefacerile tipurilor cunoscute de republici şi cât mai puţine dezavantaje ale lor. Vorbim aici, cum altfel, despre beneficiile şi dezavantajele pe care le-ar avea şeful statului în respectiva construcţie. Raportul comisiei de modificare a Constituţiei conduce la concluzia de mai sus încă de la articolul 2, „Clarificarea regimului politic”, care prezintă caracteristici ale diferitelor sisteme politice din lume.
Astfel, Raportul reţine că regimul prezidenţial e caracterizat prin „separaţia strictă a puterilor în stat, cu imposibilitatea dizolvării camerelor de către şeful de stat” şi că „publicul şi media exercită o supraveghere directă a titularului puterii executive”. La sistemul parlamentar, Raportul prezintă ca dezavantaj faptul că preşedintele nu mai este ales direct, iar atribuţiile şefului statului sunt de natură „strict ceremonială şi reprezentivă”, fără a putea „să regleze blocajele de natură constituţională”.
Practic, cele două sisteme beneficiază, în raport, de un spaţiu generos la capitolul dezavantaje. În schimb, sistemul semiprezidenţial este prezentat pe larg, aproape cu simpatie (e evidentă admiraţia pentru regimul francez - nu e niciun secret că Basescu e fan Sarkozy), iar faptul că e răspândit doar în estul Europei, Africa şi prin Asia e meniţonat doar în treacăt. Semi-republica prezidenţială a lui Băsescu îi conferă preşedintelui o imunitate cvasitotală; el poate fi tras la răspundere (suspendare, punere sub acuzare) doar pentru înaltă trădare, punct. Raportul ia în calcul şi varianta suspendării „pentru fapte grave prin care se încalcă Constituţia” (deci, teroetic, o imunitate mai restrânsă).
Diferenţa între situaţia de acum şi cea prognozată în acest caz e enormă. Pe nou, dacă Parlamentul s-ar încumeta să pornească o asemenea procedură, şi-ar risca existenţa pentru că ar intra în faza lui „ori-ori”. Cu alte cuvinte, ca să ajungă la finalul procedurii, are nevoie de votul majorităţii absolute a parlamentarilor, acordat numai după consultarea Curţii Constituţionale, până la demiterea preşedintelui fiind apoi necesar doar un pas - referendumul. În cazul în care propunerea de demitere nu trece de referendum (din lipsa de cvorum sau de majoritate), Preşedintele câştigă totul, pentru că Parlamentul e dizolvat automat.
În fine, ce-a de a treia variantă propusă la acest capitol, capitolul-miză al modificărilor, este eliminarea totală a instituţiei suspendării din funcţie a preşedintelui. De fapt, aici stă miza întregului proiect: revanşa pe care Traian Băsescu (rămas cu coşmaruri după episodul „322”) vrea să şi-o ia în faţa Parlamentului, oricare ar fi acela. Dacă preşedintele e lăsat în pace „să lucreze”, lucrurile merg mai departe în celălalt sens. Şeful statului ar urma să poata dizolva Parlamentul aproape oricând consideră că este necesar (e drept, există o limitare: dacă o face de două ori într-un an, i se încheie şi lui mandatul, la o lună după instalarea noului guvern).
Cu toate „limitările” (cel mult o dizolvare pe an, fără dizolvarea Parlamentului în primele sau în ultimele 6 luni de mandat al preşedintelui sau în primele 6 luni de mandat ale Parlamentului şi nici în timpul stărilor de mobilizarea, asediu, răzzboi sau urgenţă), într-un mandat de cinci ani, un preşedinte-jucător ar putea termina cinci parlamente. Desigur, menţiunea „dreptul de dizolvare nu întăreşte autoritatea preşedintelui, ci acordă un element suplimentar de răspundere în sarcina acestuia”, este doar o frază candidă şi atât. Există aici numeroase elemente care fac din preşedinte un super-preşedinte numai bun să conducă o semi-republică, adică un regim în care şeful statului este nu doar ales prin vot direct, ci ales de-a binelea, adică un pic monarh, eufemistic vorbind.
P.S. Cei mai simpatici apărători ai proiectului „semi-republicii prezidenţiale” spun că modificările sunt pentru viitor şi în niciun caz pentru Traian Băsescu, fiindcă lui tocmai i se termină un mandat şi mai are la dispoziţie doar unul, şi nici acela n-ar fi, practic, în totalitate sub semnul noii Constituţi (pentru că modificarile şi intrarea în vigoare implică proceduri de durată). Eu cred că socoteala e generoasă. Mai cred că şitrei ani dacă ar avea la îndemană butoanele pe care atât şi le doreste şi i-ar fi îndeajuns actualului presedinte! Îndeajuns încât să-i facă bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.