În urmă cu 15 ani, exista pe piaţă revista "NU".
Mesajul era limpede (negarea comunismului şi a securismului) şi adecvat perioadei de vârf a puterii iliescistomironcozmaciste. Momentul construcţiei anunţat de Alianţa D.A. a fost doar o părere.
În această campanie electorală nu există vreun discurs constructiv. Se vorbeşte mai mult despre păruiala dintre cele două doamne din Piaţa Moghioroş (Elena Udrea şi Luminiţa Anghel). Mai puţin amuzant e că a revenit încrâncenarea. Discuţiile despre politică între amici sunt, din nou, iritate. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, toţi pun ştampile. „Mobilizarea“ electorală înseamnă înverşunare. La asta ne pricepem, să facem politică de tranşee.
Să-i lovim pe ceilalţi. Să-i doară! E mentalitatea de război politic perpetuu. Iar războiul distruge. Ăsta e scopul lui, să distrugă, să fărâmiţeze adversarul, să-l elimine. Iar după război? Frumos ar fi să se reconstruiască şi să se construiască. Dar după război urmează un nou război. Câte războaie poate duce un om, într-o viaţă? Câte războaie poate duce o generaţie? Nu ştim. Vom trăi şi vom răbda.
Între timp, analizăm. Alcătuim portretul robot al alegătorului, distribuţia opţiunilor politice ale diverselor categorii socio-demografice. Aflăm că partidul lui Iliescu şi Năstase (şi Geoană) e preferat de femei în vârstă din satele Munteniei, cu studii „mai puţin decât liceul“ şi venituri sub medie. Partidul din jurul lui Traian Băsescu e votat mai ales de bărbaţi de 31-60 de ani din mediul rural, în special din Moldova şi Transilvania, cu studii liceale sau mai mult şi venit mediu sau peste medie. Cei mai mulţi votanţi ai liberalilor sunt tinerele de 18-30 de ani care locuiesc în oraşele din Transilvania şi au „la bază“ liceul şi şcoala postliceală (venituri peste medie). Vă recunoaşteţi în vreuna dintre aceste scheme? Şi dacă nu vă recunoaşteţi, şi dacă da, nu prea contează. Aşa cum le place conspiraţioniştilor politici să spună, important nu e cine şi ce votează, important e cine numără voturile (cu variantele „cine desenează colegiile“, „cine stabileşte candidaţii şi contracandidaţii“ ş.a.m.d.) Între timp, am aflat că mai important e cine desemnează premierul. În urmă cu patru ani, preşedintele Băsescu a schimbat cursul istoriei numind un premier al Alianţei. A fost un lucru bun.
Acum, după ce au experimentat un guvern de coaliţie şi unul minoritar, politicienii români visează la o majoritate confortabilă. Aritmetica parlamentară postalegeri şi sondajele (de exemplu, ultimul sondaj Curs comandat de „Evenimentul zilei“) indică trei variante de coaliţii guvernamentale: PDL+PNL (19% din preferinţele alegătorilor), PSD-PC + PNL (16%), PSD-PC + PDL (16%). Dar cum se vor înţelege între ele cele trei partide care acum se află în tranşee?
Geniul scenaristic carpatin a găsit soluţia: nu lipim partide, ci jumătăţi de partide. Nu va fi o largă coaliţie PSD-PDL-PNL, vor fi bucăţi din două partide ataşate la marele partid, care o fi acela. Acest calcul nu mi se pare cinic, ci pervers. Şi aşa politicienii români au o imagine de doi lei. Dacă migraţia/trădarea politică va deveni un fenomen după alegeri, imaginea lor s-ar face praf. Pronosticul lui Brucan (ne trebuie 20 de ani să învăţăm democraţia, începând cu anul 1990) s-ar adeveri, şi patima politică bizară de acum s-ar transforma, din nou, în sictirism.