Valea Jiului e o ţară frumoasă şi bogată. Cam în felul în care eram învăţaţi că e România.
Despre frumuseţea Văii Jiului nu mai vorbeşte nimeni acum. Ar fi ca şi cum ai încerca să creezi opere de artă cu nuci fixate în perete. Nici măcar oamenii de acolo nu-şi mai dau seama că locurile sunt frumoase. N-au cum.
În principiu, momârlanii sunt cei care ştiu cel mai bine că Valea Jiului e un ţinut bogat. Momârlani sunt ţăranii de la munte care cresc vite. Ei se îndeletnicesc cu treburile pământului şi îşi păstrează tradiţiile. Despre bogăţie ştiu foarte multe şi şefii Companiei Naţionale a Huilei. Căci Valea Jiului e o gaură neagră în care dispar fonduri uriaşe. Ultimele cifre sunt seci: datorii totale de 2,9 miliarde de lei (aproape un miliard de euro!) la bugetul general consolidat. De la distanţă, CNH e datornicul nr. 1 al României. Ne costă mai mult să scoatem cărbune decât folosul energetic pe care îl avem de pe urma lui. Nu e o problemă de economie, e una socială, deci politică. Deci indecentă şi ipocrită. Deci criminală.
Până acum, singurul care a avut curajul să abordeze această problemă a fost premierul CDR Victor Ciorbea, care însă şi-a frânt gâtul înainte ca reforma începută de el să prindă cheag. Doi ani mai târziu, Miron Cozma îşi conducea „oştile“ către Bucureşti. Am avut atunci un mic război, dacă vă aduceţi aminte, cu fronturile de la Costeşti şi Stoeneşti şi pacea de la Cozia.
De unde uriaşa rezistenţă faţă de închiderea minelor? Simplu: nu există soluţii rezonabile. E mai comod să ai mahări locali care gestionează averi publice şi amărâţi care lucrează ca în evul mediu. Contează doar că ortacii au drept de vot. Aşa că, de teama unor explozii sociale, autorităţile preferă exploziile din adâncuri. Ce înseamnă 20-30 de victime? Vreau să spun, ce altceva decât tot atâtea prilejuri de apariţii la televizor? Ştie toată lumea: o parte din emoţia aceea se transformă în capital electoral.
Dezbaterea despre Valea Jiului apare doar atunci când e câte un accident. Cam ca acesta de acum, când au murit 12 oameni şi alţi 15 au fost răniţi. Ziariştii sunt primii care simt potenţialul subiectului. Şi-l toacă. Sunt două-trei zile în care oraşele-fantomă din Valea Jiului n-au nevoie de iluminat public. Sunt suficiente luminile echipelor de televiziune care transmit, din oră în oră. Reporterii descoperă că viaţa e dură în mină şi mizerabilă în afara ei. Vedete TV, plângăcioase când aud producătorii strigând „Merge!“, încearcă să stoarcă lacrimile telespectatorilor, prezentând dezastrul.
Ar fi bine dacă n-ar fi rău. Dacă ar urma ceva şi tam-tamul ar conduce la simpatie şi la acţiuni concrete ale autorităţilor. Experienţa arată însă că „după“ nu urmează nimic bun. Ziariştii şi politicienii îşi mută ipocrizia în altă parte. Iar minerii rămân între ei.
Cei care au avut curajul să vorbească despre banii care se ştie de unde vin, dar nu se ştie unde se duc primesc doar ameninţări cu moartea. Pentru că în Vale, ţara aceea frumoasă şi bogată, există o Lege Supremă a Tăcerii. Minerii care îşi conduc azi ortacii la groapă abia aşteaptă să intre ei înşişi în galeriile de sub pământ. Nu se simt eroi şi nici nu sunt. Nu le e frică de explozii sau de prăbuşiri. Le e frică să facă altceva decât să scormonească pământul. Ei n-au aflat că trăiesc într-o ţară frumoasă şi bogată.