Întâmplarea pe care încerc s-o aștern aici s-a petrecut cu ani buni în urmă, într-un mijloc de cuptor, în care, ca student - viitor gazetar, fusesem și eu cooptat într-o echipă ce elabora o pagină festivă dedicată unui 23 august aniversar. Eram cu toții angrenați în căutarea unor brăileni ce avuseseră șansa „istorică” de a se naște fix în acea zi controversată și astăzi, urmând a le „reconstitui biografia” devenirii lor.
Detectiv de ocazie, am trecut Dunărea, luând la pas satele de pe drumul Tulcei, în căutarea unui vajnic constructor brăilean ce se încadra perfect comandamentului impus. I-am luat urma dincolo de Măcin, într-un sătuc cosmopolit, unde românii, rușii-lipoveni, italienii, tătarii si turcii vorbeau pe aceeași limbă - a înțelegerii și conviețuirii în bună-pace. „Subiectul” meu se afla în concediu aici, la soacră-sa, o turcoaică blajină ce-și purta mândră un tulpan alb pe cap, încinsă la brâu cu un sorț îmbogățit cu un buzunar generos, îmbiind cumpărătorii în fața unei stive de pepeni, înaltă cât o redută. Pe ginere nu l-am găsit, era plecat de cu ziuă pe baltă, la pescuit, lăsând vorbă că se întoarce în jurul prânzului.
Se făcu două după amiaza dar „eroul” meu încă se lăsa așteptat. Nici eu nu am stat degeaba. M-am încins cu un sorț la brâu, am tras o măsuță pe care am așezat o balanță și, până-ntr-amurg am făcut-o, cu spor și drag, pe vânzătorul de pepeni. Apoi, după apusul soarelui, am ajutat-o pe bătrână să mute stiva de pepeni în curte și s-o acopere cu o pistelcă.
Într-un târziu, spre miezul nopții o limuzină claxonă în dreptul porții. Dintr-un Fiat alb, strălucitor, raritate la acea vreme, coborî un bărbat înalt, cu o alură atletică, bronzat, cu un lănțug de aur la gât ce-i dădea o notă autohtonă de dandy, cu cheile rotindu-le într-un tic nervos pe arătător, semn al siguranței de sine. Am făcut cunoștință, zâmbind a bună, mulțumindu-mi pentru felicitare în avans de ziua lui de naștere. Până să intrăm în subiect îmi strecură, așa, printre două vorbe, că fusese pe baltă cu un prieten „acompaniați” de două cadâne. Se citea pe fața lui ce marfă îi trecuse prin mână.
O mămăliguță cu brânză, o saramurică și o sticlă cu vin de la groapă s-au asezonat bine cu documentarea. A venit și ora de culcare, am mulțumit pentru masă, gazda pregătindu-mi patul din camera din față, cea destinată oaspeților. Ne-am urat reciproc noapte bună și m-am strecurat sub așternut. Afară, după ce parcă mașina în garaj, auzii pe „eroul” meu cum ură noapte bună mamei sale soacre, dar și ceva care mă lăsă interzis: „Și vezi cum faci, te descurci matale, alegi două cadâne așa cum am avut și eu azi pe baltă, din cele mai arătoase și le pregătești pentru domnu`”. „Nicio grijă, maică, la atâta lucru m-oi pricepe și eu - veni răspunsul ferm al mamei soacre - e doar musafirul nostru, azi m-a ajutat toată ziua, o cadână bună o fi meritând și dumnealui. Două îi dau, să mă pomenească, pe amândouă i le aleg, să pârâie! I le strecor pe hol, să le aibe la îndemână“.
Până să mă dumiresc despre ce-i vorba, gândurile deja o luară razna, o văzui pe gazdă venind la braț cu două… cadâne: două pepenoaice mari, dungate, cu care sigur mă luptasem și eu când am ajutat-o să le stivuiască în curte, pepeni dulci ca fraga, din care mâncasem cu poftă mai devreme, reținându-le gustul, însă nu și numele… local .
Așa-i că restul întâmplării nu mai are haz ? Mai pot spune, să mai dreg un pic busuiocul, că m-am spetit cu cadânele mele până la Brăila, trecându-le Dunărea și, nici nu se putea altfel, amândouă erau coapte - coapte!
… Avusese dreptate mama soacră: când am înfipt cuțitul în ele, au pârâit, nu glumă…