Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului.
Nici astăzi, după 18 de ani de când a murit în cap, FBI nu a reușit să afl e cine și de ce l-a împușcat pe discipolul lui Mircea Eliade. În schimb, în jurul morții sale, s-au țesut legende care de care mai bizare.
În 21 mai 1991, puțin după ora unu după-amiaza, un foc de armă s-a auzit într-un WC din Chicago. Un bărbat de 41 de ani a fost împușcat mortal în cap. Nimic neobișnuit în orașul lui Al Capone. Atât doar că mortul era un savant român, discipol al lui Mircea Eliade și crima nu se petrecuse într-un cartier al gangsterilor, ci într-unul din cele mai renumite campusuri universitare din America. Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului. S-au vehiculat tot felul de ipoteze. Ba că ar fi fost ucis de KGB sau de Securitatea convertită în noul SRI – pe motiv că eminentul profesor era un critic virulent al regimului Ion Iliescu și tocmai fusese publicat un interviu care i-ar fi semnat condamnarea la moarte – ba că ar fi fost homosexual și ar fi fost o crimă pasională, ba că eruditul ar fi făcut parte din niște secte, și multe alte bazaconii. Culianu, plecat din țară de 22 de ani, era un inamic al comunismului și publicase multe articole vehemente în această privință. Ar fi putut fi eliminat cu mult timp în urmă dacă se dorea acest lucru. Nici varianta cu „crima homosexuală” nu a ținut, că omul era logodit și se pregătea să se însoare. Interviul în cauză, luat de Gabriela Adameșteanu și publicat în revista „22” nu era nici pe departe așa de periculos pentru noua putere instalată în România, că nu făcea nicio dezvăluire. Cât despre apartenența sa la te miri ce grupări mistice conspiraționiste, ipoteza e o fantezie a presei americane preluatăși de a noastră. Ioan Petre Culianu era profesor de „Istoria religiilor”. Un singur lucru este cert. Savantul primise în ultima vreme mai multe amenințări cu moartea. Polițiștii din Chicago și, mai apoi, FBI-ul au audiat peste 100 de oameni și n-au ajuns la nicio concluzie. Totuși, după moartea sa, s-au coagulat, ca într-un veritabil „policier”, o serie coincidențe stranii. Iar Ioan Petru Culianu avea ca motto sintagma: „Nimic nu este întâmplător”.
Om de știință și clarvăzător
Ioan Petru Culianu, somitate în domeniul istoriei religiilor, dar și un critic vehement al noului regim instalat la București după Revoluție, se trăgea din boierii Culianu, familie ce avea legături de rudenie si cu alte personalități ale vremii, cum ar fi Garabet Ibrăileanu sau Mihail Sadoveanu. După ce a devenit student la Litere, în București, student eminent fiind, Securitatea a încercat să-l racoleze, însă Culianu a refuzat să colaboreze. Ca urmare, este marginalizat și nu i se mai publică lucrările. Reușește, însă, la 22 de ani, să obțină o bursă în Italia, unde cere azil politic. Aici suferă și de o depresie, încearcă să se călugărească și are, spun unele surse și o tentativă de sinucidere. Locuiește mai apoi în Franța, Olanda și se stabilește în Statele Unite, ca profesor la Universitatea din Chicago unde ajunge cu sprijinul lui Mircea Eliade cu care avusese o amplă corespondență în exilul său. Ulterior, relația sa cu Eliade se va răci, în urma dezvăluirii cum că marele filozof ar fi fost simpatizant al mișcării legionare.
Până la moartea sa, reuşise să înveţe opt limbi. Avea statutul paradoxal de om de ştiinţă şi clarvăzător, practicant al mai multor tehnici de divinaţie, care le spunea studenţilor că „totul e în minte”. Ioan Petru Culianu era întotdeauna presat de timp şi se temea că iroseşte prea mult timp, spunândule celorlalţi că va muri tânăr.
Expert în cabala, magie și ritualurile sectelor
Ca şi omul de ştiinţă, scriitorul nu rezista ispitei de a citi viitorul. Iar viitorul României, ţara pe care o părăsise în secret, fără măcar a-şi anunţa familia de la Iaşi, îl prezisese în 1986, într-o povestire satirică SF pe care puţini au luat-o în seamă : „Intervenţia zorabilor în Jormania”, ce anticipează nu doar evenimentele din decembrie ’89, ci şi desfăşurarea şi efectele lor. O primă ciudățenie.
Culianu era expert în cabala, magie şi ritualurile sectelor. Unii au spus că susţinători fanatici ai unor grupări secrete i-au curmat viaţa. S-a vehiculat atunci și numele grupării New Age. Jurnalistul american Ted Anton a scris: „Este clar că ceva anume în scrierile lui Culianu sfida raţionalul. Cumva a convins pe cineva că reprezintă un pericol. Culianu a crezut întotdeauna că un scriitor, atunci când manipulează cuvintele, manipulează şi lumea întreagă. Era un învăţat care, dacă iubea ceva, iubea puterea creativă a gândirii mistice, pe care o considera pierdută în lumea modernă. Plănuia să publice o «Enciclopedie a Magicului» după modelul Istoriei Religiilor a lui Mircea Eliade. Poate că cineva nu dorea ca această carte să vadă lumina tiparului”. Anthony Yu, prieten şi coleg al dispărutului, îi spunea aceluiaşi jurnalist: „Locul crimei este semnificativ din punct de vedere ritual. Toaleta este un loc care implică umilire simbolică şi fizică, murdărire, impuritate; este cel mai profan loc în care să-ţi sfârşeşti viaţa. De fapt, m-am întrebat adesea dacă nu a fost un omor religios”.
Anticomunist și monarhist convins
La început euforic după înlăturarea lui Ceaușescu, devine sceptic și, după mineriade, atacă virulent conducerea lui Ion Iliescu și a structurilor represive. Se referă la Securitate ca fiind de o „stupiditate epocală, dar și de o profunzime nemaivăzută”. Scrie zeci de articole cu remarci acide la adresa noii nomenclaturi și participă la emisiuni radio ale posturilor Europa Liberă sau BBC, denunțând confiscarea Revoluției. Iar în ultimul său interviu, publicat în aprilie 1991 în revista „22” a spus că cei ce au murit la Revoluție sunt victimele unei puneri în scenă a KGB-ului. Tot în aprilie se întîlnise, la Chicago, și cu Regele Mihai declarând că restaurarea monarhiei este singurul pas spre întoarcerea la normalitate a României.
A fost sau n-a fost mâna securiștilor?
Culianu afirmase în mai multe rânduri că Securitatea încă funcţionează ca parte a SRI, deşi oficialii români susţineau că a fost desfiinţată în timpul Revoluţiei. Recent, însă, însuși Virgil Măgureanu declara într-un interviu dat sussemnatului, în Evenimentul zilei, că SRI-ul s-a bazat la înființarea sa tot pe foștii ofițeri de Securitate. Generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa, fugit din România în anul 1978, a descris omorârea lui Ioan Culianu ca cea a „primului român asasinat în această ţară”, conform The New York Times. Pacepa a mai precizat că Ioan Culianu a fost ucis pentru că a sugerat că Securitatea continuă să opereze pe teritoriul României. Fostul consilier al lui Ceauşescu a mai explicat că modul cum a fost asasinat profesorul Culianu, cu o glonţ în ceafă, reprezintă „semnătura Securităţii”.
Amenițările și concluzia polițistului american
Sora lui, Tereza Petrescu, a declarat cu trei zile înainte de a fi ucis Culianu, că acesta a chemat-o să o anunţe că a anulat călătoria sa în România, deoarece se temea pentru siguranţa lui”, se arată tot în The New York Times, din 17 ianuarie 1993. Logodnica lui Culianu, Hillary Wiesner (foto), doctorandă la Universitatea Harvard, a declarat și ea că românul şi-a schimbat înfăţişarea şi şi-a cumpărat o poliţă de asigurare de viaţă, după ce a început să primească ameninţări. „Un asasin ar fi folosit un pistol de calibru mai mare şi trăgea mai multe focuri, în timp ce ucigaşul lui Culianu a tras un cartuş de calibru mic. De asemenea, este puţin probabil ca autorul să fi fost un asasin plătit, deoarece acesta nu ar fi ales un loc atât de vizibil ca toaleta pentru bărbaţi, unde oricine ar fi putut intra, în orice moment”, a explicat detectivul McGuire.
Plâns de unii și înjurat de alții
Cert este că, în țară, după moartea sa, în timp ce ziare precum România liberă, Expres sau „22” îl deplângeau, în revista extremistă și naționalistă România Mare se făceau referiri extrem de vulgare la scena morții. Fugarul Ion Mihai Pacepa, fostul șef al spionajului românesc, a reclamat însă felul în care execuția poartă semnele KGB și cum afirmația lui Culianu legată de Securitate și implicarea rușilor la Revoluție i-au pecetluit soarta.
Pacepa mai releva și faptul că fosta Securitate s-a folosit de mișcarea de dreapta ca un front de acoperire, fiind o tactică mai veche a acesteia, dovezile lăsate fiind mult prea evidente, greșelile făcute fiind aproape puerile, ca și când legionarii ar fi vrut să fie incriminați. După asasinarea lui Culianu, Ion Iliescu a declarat că un oficial american i-ar fi spus ca această crimă nu este una politică, lucru negat ulterior de administrația americană.
Ion Iliescu s-a referit la Ioan Culianu de multe ori ca fiind un „smintit” sau ca el „și-a meritat soarta, fiind un destabilizator”. Trebuie menționat că pe 21 mai 2010, la Iași, la exact 19 ani după asasinat, casa în care a copilarit Ioan Culianu a fost demolată. În afară de strania coincidență a datei, imobilul era declarat monument istoric, fiind construit în 1801 și protejat prin lege, deci dărâmarea s-a făcut ilegal.
Implicarea Securității în alte asasinate
Dizidenții anticomuniști din exil au fost ținta unor atentate și au primit la rându-le amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Printre aceștia s-au numărat și membrii secției românești a Europei Libere, ca Noel Bernard, Emil Georgescu, Preda Bunescu, Monica Lovinescu sau Paul Goma, acesta din urma supraviețuind la doua tentative de asasinare. Aceste acțiuni au continuat și după Revoluție. În martie 1991, Dumitru Mazilu, fost membru al Frontului Salvării Naționale, care a reclamat și el deturnarea Revoluției de comuniști, scria o carte despre acest lucru. A fost atacat în casa lui din Geneva, înjunghiat superficial și i s-a furat manuscrisul.
Ultima zi din viațăși ancheta
Pe 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu intra, la prânz, în toaleta de la etajul trei al Universitatii din Chicago, după ce terminase de predat un curs. În cabina alaturată se afla asasinul, care s-a ridicat pe scaunul de la WC și l-a împușcat în ceafă pe Culianu cu un pisol Beretta, de calibrul 25. După împușcătură un student descoperă cadavrul profesorului. Polițiștii din Chicago, iar apoi FBI, au luat în calcul mai multe posibilități. Una dintre ele a fost uciderea lui Culianu de către un student nemulțumit, dar nu au ieșit la iveală dovezi în acest sens. Nu s-au găsit probe nici în cazul implicării unui grup ocult în asasinat, ținând cont de domeniul de studiu al lui Ioan Culianu.
Dar, în urma cercetărilor, a reieșit ca Ioan Petru Culianu primise amenințări, nu numai telefonice, dar și scrise, unele fiind din partea organizațiilor de extremă dreaptă precum „Fiii lui Avram Iancu” și „Vatra Românească”, despre care Culianu era de părere că fuseseră create de Securitatea convertită în noul SRI. Despre aceste amenințări el îi povestise și surorii sale, Teresa Petrescu, dar și dizidentului Dorin Tudoran care, la rându-i, după moartea savantului, a fost și el amenințat cu moartea telefonic.
Piste false
Detectivul Rober McGuire, şeful Departamentului de Poliţie din Chicago, a explicat atunci că nu mai puţin de 100 de persoane au fost audiate, însă chiar şi aşa au rămas multe întrebări fără răspuns. Prietenii lui Culianu susţineau că uciderea sa putea fi legată de o conferinţă ştiinţifică în care a încurajat misticismul, conferinţă desfăşurată cu o săptămână înainte de moartea sa. Alţii s-au întrebat dacă nu cumva întâlnirea avută de profesorul Culianu cu Regele Mihai şi faptul că încuraja revenirea la monarhie n-ar fi contribuit la asasinarea sa. Poliţiştii americani au avut şi o ipoteză mult mai simplă, conform căreia Ioan Culianu ar fi victima unui jaf. Totuşi, scenariul cu cea mai mare „priză” a fost acela că profesorul Culianu a fost asasinat din cauza criticilor aduse Guvernului Român. După Revoluţia din 1989, Ioan Culianu a scris peste 30 de articole în Free World, un ziar în limba română din Brooklyn, prin care condamna noul guvern şi pe Ion Iliescu, noul preşedinte al României. Subiectul asasinării lui Ioan Culianu a fost dezbătut pe larg în presa americană.
Povestea ultimului interviu
Ultimul interviu pe care l-a dat Ioan Petru Culianu (foto) i-a fost luat de scriitoarea Gabriela Adameșteanu și a fost publicat în aprilie 1991, cu o lună înainte de asasinat, cu titlul: „Lumea est-europeană: o tragică pierdere de timp, de oameni, de energie”. Puțini sunt, însă, cei care știu că interviul a fost luat, pe 2 decembrie 1990, la restaurantul preferat al lui Mircea Eliade din Hyde Park, Chicago. De altfel, marele dispărut a fost liantul discutiei dintre cei doi, precum și laitmotivul interviului publicat, ulterior, în „22”, pe atunci una dintre cele mai influente publicații independente de comentariu politic din România. Nicidecum situația din România și vederile lui Culianu despre securiștii aflați încă la butoane în țară. Doar o mică parte a textului se referă la aceste aspecte. S-a spus că declarațiile sale din acest material i-ar fi atras moartea. O simplă lectură a sa nu te poate convinge de acest fapt. E mai mult o discuție, o șuetă, decât un interviu clasic. Dar tocmai de aceea, textul este viu și la fel de actual acum, după aproape trei decenii. Interviul a acoperit o arie largă de subiecte, printre care cultura americană, mișcarea New Age, controversa privitoare la Eliade și, bineînțeles, situația politică a țării noastre. Una dintre întrebarile-cheie a fost: „Când te întorci în Romania?“. „Am să vin în vară, în iunie, s-o văd pe mama“, a venit raspunsul. S-a întors, dar mort.
Întâmplări și coincidențe macabre
Un complex de împrejurări bizar, în care a intrat și un accident de mașină suferit de scriitoare, a făcut ca interviul să fie publicat abia în 5 aprilie 1991. Dar doar o parte, pentru că o a doua parte a apărut în același an, dar în România liberă, textul integral fiind publicat abia în 2001, tot în revista „22”, chiar în ziua în care se împlineau zece ani de la asasinat.
O altă întâmplare macabră a mai avut loc. În ziua paginării textului publicat în aprilie ’91, Gabriela Adameșteanu nu era în redacție și textul a apărut ilustrat cu două icoane, în loc de fotografiile făcute de ea.
Gabriela Adameșteanu a aflat știrea despre moartea istoricului religiilor când era plecată din țară. Când s-a întors, la redacție o aștepta un plic expediat din Statele Unite.
Era unul dintre exemplarele de „semnal“ ale ultimei cărți a lui Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, ce urma să apară peste o lună. Dedicația scrisă pe pagina de titlu, în care îi mulțumea pentru interviul publicat în revista „22”, implica, din nou, o ciudată coincidență. Titlul în engleză al cărții, „Out of this World”, precum și data dedicației, 21 mai 1991, astfel alăturate, erau un ultim „semnal“ de la Culianu: cartea îi fusese expediată cu doar câteva ore înainte ca el să plece „în lumea de dincolo“.