Președinția României la Consiliul Uniunii Europene a început la 1 ianuarie, întruna dintre cele mai complicate secvențe ale existenței UE. Și nu mai e vorba aici despre situația internă a României sau relațiile tensionate UE-România, pe teme legate de statul de drept, dar și de piață liberă și competiție corectă, mai nou, în condițiile în care bugetul se anunță a fi altă problemă. Nu. E vorba aici despre agenda europeană în sine, perspectiva UE fără Marea Britanie, sistemul de decizie și de vot, ca și despre nivelul de ambiție și perspectiva autonomiei strategice pe care o reclamă unele state și Comisia însăși.
Punctul cel mai important vizează luarea deciziei la nivel european. Într-adevăr, perspectiva Brexitului, ieșirea Marii Britanii la 29 martie din UE cu sau fără vreun acord, subliniază o modificare substanțială la nivelul raportului de putere, forță și influență la nivel european, cu efecte dramatice. Pe de o parte, e cunoscută situația în care apărarea europeană va fi asigurată, după 29 martie, în proporție de 82% de către state din afara UE – în ordine SUA, Marea Britanie, Turcia, Canada, Norvegia și altele. Dar mai grav, deciziile care nu se iau prin consens, în teme de politică externă, securitate și apărare, cele care intră sub imperiul dublei majorități – adică 55% din statele membre și 65% din populație, proporțional pentru fiecare stat – urmează să fie alterate fundamental de actualele cote existente (inclusiv după repartizarea reprezentării Marii Britanii, care nu mai participă la viitoarele alegeri europarlamentare).
Rezultatul actualei situații merge în două direcții: mai întâi, formula de concentrare a deciziei reale în mâinile cuplului francogerman. Într-adevăr, orice decizie asupra căreia convin Franța și Germania nu poate fi contrabalansată (pe baza populației) decât de următoarele 13 state în ordine, după ieșirea Marii Britanii din UE, cu rolul său de balans, echilibru și ponderare. În epoca relansării politicii de putere, a realismului dur și pur, binomul franco-german obține preeminența în deciziile europene la un nivel extrem de important și greu de contrabalansat.
Există și teme în care Franța și Germania nu sunt de acord. În acest caz, în jurul celor două puteri europene, cele mai mari ca număr de voturi și pondere în decizie, se vor ralia celelalte state europene. Rezultatul va fi scindarea Europei, mai ales dacă o parte a acestor alianțe devin teritoriale și dobândesc permanență, sau funcționează indiferent de subiect, prin solidaritate și nevoia promovării eficiente a propriilor interese. Rezultatul este scindarea Europei între o Franță mai preocupată de Armată, proiecția forței, Mediterana, Maghbreb, frontiera sudică și temele post-coloniale din Africa și o Germanie mai preocupată de frontiera Estică, relația cu Rusia(cu bune și rele), negocieri și compromisuri și de perspectivele comerțului global.
E adevărat că perspectiva responsabilă a liderilor francez și german care s-au succedat a dus la evitarea situației de poziționare vădit opusă una în raport cu politicile propuse de cealaltă. Nu există caz în care Germania să se opună deschis și vocal Franței, dacă nu e de acord intră și nuanțează inițiativa, o reașează, în discuții bilaterale sau cu ceilalți parteneri. Însă și Emmanuel Macron în Franța, și doamna Merkel, în Germania, nu sunt lipsiți de probleme – ca majoritatea statelor mari europene – iar lucrurile ar putea să nu mai arate atât de rațional. Și dacă azi sunt evitate vetourile pe deciziile consensuale, nici Franța, nici Germania nerămânând singure la vot din principiu, viitorul nu știm cum va arăta, cu oricare din cele două state mai înclinate spre exceptionalism și, eventual, politică de putere. Singura referință actuală o vedem pe tema North Stream 1 și 2, în cazul Germaniei.
Tendința de a extinde dubla majoritate la mai toate subiectele, pentru a evita cazurile unor state care ar strica solidaritatea europeană nu din interes național absolut, critic și existențial ci din ambiție sau dorința de a bloca UE, s-ar traduce prin extinderea acestei situații, ce balansează între modelul binomului franco-german și scindarea UE pe direcția celor două opțiuni, când acestea s-ar dovedi diferite. Perspectiva temelor care înglobează doar o parte din statele europene - că sunt cercuri concentrice ale lui Macron, că e vorba despre dreptul statelor de a înainta integrarea în domenii unde nu există consens, vezi Apărarea Europeană/Inițiativa de Intervenție Europeană – marchează și ele tendințe de construcție ale unei Europe cu multiple viteze, iar votul calificat riscă să oblige statele să urmeze drumul franco-german.
Mai există o temă recurentă europeană care cere ca, de principiu, soluțiile și politicile să fie îmbrățisate de state din toate regiunile Europei, sau dacă vreți, pentru același principiu de solidaritate, ca o politică să nu poată fi impusă unei întregi regiuni. Acest lucru ar presupune ca și Estul Europei – statele noi intrate – și Nordul Europei – cu Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Polonia, statele baltice – și sudul mediteraneean – Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Croația, Slovenia, Bulgaria – și, evident și Vestul Europei să aibă capacitatea ca, la vot, să blocheze o inițiativă care e privită regional ca nefastă. De aceea se impune ca, după Brexit, cotele dublei majorități să fie revizuite într-o manieră care să permită ca neajunsurile sistemului de vot existent, după ieșirea Marii Britanii din UE, să fie compensate. Asta înseamnă o forță de vot mai mare pentru statele medii și alta, ceva și mai mare, pentru cele mici. O altă temă de reflecție pentru viitorul Europei, ce va fi, cel mai probabil, discutată la Consiliul European de la 9 mai, de la Sibiu, cu Președintele României așezat în capul mesei.