Marea Britanie nu și-a vindecat niciodată sindromul post-imperial. Ca în stresul post-traumatic, Marea Britanie a încercat să mențină marele Imperiu în care soarele nu apunea niciodată prin crearea Commonwealth-ului și a încercat să mențină, cumva, prin limbă și suveranitatea Reginei asupra Australiei, Noii Zeelande, Canadei și altor dependințe, relevanța globală și grandoarea fostului Imperiu Britanic pentru regatul insular.
Apoi, după ce a stat în splendida sa izolare după decolonizare, Marea Britanie a intrat în Uniunea Europeană. Un pas major atât pentru Londra cât și pentru Bruxelles, pentru valoarea strategică, echilibrul în binomul franco-german, relevanța și parteneriatul cu germanii pentru piața liberă și competiție corectă, în fața Franței mai înclinată spre avantaje unilaterale pe dimensiune socială. Piața Comună a ajutat dezvoltarea reciprocă atât a Pieței Comune Unice Europene, cât și a Marii Britanii intrate în UE. Cu plăcerea sau nu a ultra-conservatorilor britanici, a lorzilor și scorțoasei nobilimi a Marii Britanii, Londra a profitat în mod substanțial și a și susținut, la rândul ei, Uniunea Europeană pentru a ajunge, în formă combinată, la postura de prim actor economic și comercial al lumii.
Apoi a venit Brexit și expresia suveranismului conservator britanic. Principiul trebuia să fie repatrierea deciziei: cu precădere eliminarea jurisdicției Curții de Justiție Europene, decizia proprie pe politica privind migranții, inclusiv pe cei europeni, dar și libertatea de a decide singură în legătură cu acordurile de liber schimb. O formulă acceptată și votată - e adevărat și după multe minciuni, falsuri și propagandă UKIP - de către majoritatea britanicilor. Și rezultatul a fost ieșirea, la 29 martie 2018, a Marii Britanii din UE.
Însă realismul a început să domine, după decizia Brexitului, când Nigel Farange a refuzat să își asume guvernarea, iar UKIP a revenit în anonimatul extraparlamentar de unde a apărut. Astfel, au început să se manifeste pregnant limitele libertății autonome obținute de Marea Britanie după Brexit. Mai întâi, tema Irlandei. Granița interirlandeză obligă la menținerea cât mai strictă și apropiată a relației între Marea Britanie și Piața Comună Europeană, cu riscul ca Irlanda de Nord să rămână în piața comună singură, după Brexit. Deci Marea Britanie e împinsă, și nu numai de această rațiune, spre a menține o formă strânsă de Acord de liber schimb cu Uniunea Europeană, după Brexit.
Una dintre soluțiile britanice de dezvoltare și compensare a pieței comune europene a fost Globalismul britanic. Premierul Theresa May a testat varianta unor acorduri de liber schimb noi, care să valorifice ieșirea din UE. Și a eșuat: și cu China, și în India, și, la finalul săptămânii trecute, și cu SUA. Marea Britanie a trebuit să realizeze că este o simplă zecime din Piața Unică Europeană, că forța sa de negociere nu mai e cea a fostului Imperiu Global și că resturile Imperiului său nu mai dăinuie ca să-i asigure acea independență clamată și viitoare forță economică compensatorie, ba nici umbra lui nu mai ajută la recompunerea unei alternative visate la statutul de membru al UE și al Pieței Comune.
De la fostul imperiu global, unde soarele nu apunea niciodată, Marea Britanie a realizat că nu poate concura cu Piața Comună, că a pierdut forța de negociere dată de cei 350 milioane de consumatori, că forța sa politică a pălit vizibil și că nu mai are capacitatea de atracție decât la nivelul de o simplă zecime din Piața Comună. UE rămâne și e mult mai importantă pentru terții posibili parteneri decât Marea Britanie. Și dimensiunea contează, după cum se vede.
Nu-i vorba, că și rănile UE se văd și se simt la plecarea Marii Britanii. A pierdut echilibrul britanic în fața pornirilor voluntariste și exceselor europocentriste, s-a pierdut puntea puternică de legătură cu Statele Unite, pe dimensiunea trans-atlantică. S-a pierdut al doilea vot în Consiliul de Securitate, ca membru permanent, s-a pierdut al doilea stat nuclear din UE, și probabil pri mul contributor la apărarea și securitatea Europei.
Însă testele ultimului an și jumătate făcute de către premierul Theresa May a adus Londra cu picioarele pe pământ. A realizat dependența de Piața Comună europeană, actualul și viitorul principal partener al Marii Britanii și după Brexit. Ba și principalul atu al viitoarelor acorduri de liber schimb cu terții parteneri internaționali. O revenire la realitate dură, care a fost costisitoare pentru susținătorii hard-Brexit și care a determinat actualul proiect britanic de tip soft-Brexit, situat undeva între postura de membru unui spațiu/Acord de liber schimb cu UE, membru al Uniunii Vamale, dacă nu chiar revenirea în cadrul Pieței Comune. În drum chiar spre rămânerea în Uniunea Europeană.
Pentru că însuși premierul Theresa May a fost nevoit să recunoască, după vizita tulburătoare a lui Donald Trump la Londra, că are probleme majore în Parlamentul britanic în sensul unui număr tot mai important de parlamentari care se opun Brexitului. Deci, nu numai că e vorba despre faptul că a scăpat de hard-Brexit-eri din guvern, are probleme majore în Partid, dar e amenințată în politicile sale și de partida rămânerii mai departe în UE, odată ce a realizat, alături de întregul establishment britanic, că drumul independent de Piața Comună reprezintă echivalentul unui faliment al economiei britanice în viitorul apropiat