Funcția de supraveghere a BNR vizează stabilitatea sistemului bancar și atât. În ceea ce privește stabilitatea financiară a individului, adică, cât se poate îndatora acesta încât probabilitatea de a rambursa datoria să fie cât mai mare - este doar o funcție conexă. BNR trebuie să o aibă în vedere tot prin prisma stabilității băncilor gândind astfel: cât se poate îndatora individul, așa încat riscul de nerambursare a datoriei să nu pună în pericol pe cei care l-au creditat.
Cum și-a îndeplinit BNR funcția de bază, legată de stabilitatea băncilor? Dacă ne uităm la cifre, reiese că prost. Cel mai prost. În 2012, Romania era în Europa Centrală și de Est țara cu cel mai mare nivel al creditelor neperformante, respectiv 20,1% din total (adica unul din cinci credite nu a mai venit înapoi la bancă), mult peste Albania, care avea 18,3%, și de peste trei ori mai mult decat Serbia și Croația.
Șeful supravegherii din BNR, Nicolae Cinteză, atrage atenția mereu că sistemul este solid, altfel spus că băncile au capitaluri suficiente încât să facă față unei situații de criză. Asta nu înseamnă însă decât că băncile au venit cu capitaluri suficiente cu care au mai acoperit din mizeria creditelor neperformante.
Mizerie care era normal să existe câtă vreme la noi, ca la nimeni alții, banca centrală a permis ca rata unui credit în valută să poată ajunge, în perioada de boom a creditării, și la 70% din salariu. A fost suficientă o devalorizare puternică a leului pentru ca împrumutul să nu mai poată fi plătit.
S-a spus câteodată că împrumuturile ieftine (în momentul acordării) în valută le-au dat românilor posibilitea să-și cumpere mai repede locuințe. Dar aceleași credite au alimentat creșteri uriașe de prețuri la locuințe. Dacă prețurile caselor nu ar fi explodat, atunci poate românii și le-ar fi putut permite și printr-un credit sănătos, în lei. Acesta ar fi fost ceva mai scump în primii ani, dar acum putea fi refinanțat printr-un împrumut cu dobândă mică. Oricum, mulți din cei care și-au permis la limită un credit de locuință și au luat unul în valută nu îl pot duce la capăt și sunt executați silit de bănci.
Cred că, deși nu era obligată, BNR ar fi avut mult mai mult succes în funcția de supraveghetor al sistemului bancar dacă ar fi urmărit și o funcție morală, protejându-i pe cei cu credite. Poate că gândindu-se la viitorul lor, BNR și-ar fi refăcut calculele, anticipând și o devalorizare a leului, și o creștere de dobânzi și tot ce era normal să ia în calcul o bancă central, înainte de a perite băncilor să pornească boomul creditelor. Neșansa a fost însă că, de la BNR, pe lângă pregătirea profesională, interesul moral a lipsit cu desăvârșire.
Un banc spus jurnaliștilor acum doi ani la Sinaia de șeful supravegherii din BNR, este cât de poate de grăitor.
Acesta a fost întrebat dacă i se pare normal ca, pentru a își acoperi pierderile, băncile să perceapă dobânzi mari noilor clienți. Bancul cu care a răspuns, zâmbind, Nicolae Cinteză, sună cam așa: Un cocosat s-a dus într-un cimitir unde a dat peste o doamnă cu coasa. Doamna l-a întrebat ce are în spate, iar omul i-a spus că o cocoașă. „Dă-o încoace”, i-a spus femeia. Eliberat, bărbatul a mers în oraș unde a întâlnit un alt cocoșat care l-a întrebat cum de scăpase de greutate. Urmând exemplul primului, acesta s-a dus și el în cimitir, unde a întâlnit doamna cu coasa. Femeia l-a întrebat ce are în spate, el i-a răspuns că o cocoașă, numai că replica femeii l-a lăsat mască. „Ia-o și pe asta”, i-a spus aceasta.
În optica lui Nicolae Cinteză, cei cu două cocoașe sunt clienții încărcați de costuri sau de datorii, de bănci. În schimb, câtă vreme băncile au rămas fără cocoașe, BNR e mulțumită.