În ziua inițial sorocită pentru finalizarea depunerii cererilor părinților pentru ora de religie a copiilor, ar trebui să avem un moment de reflecție.
Toată povestea contestării apartenenței orei de religie la trunchiul obligatoriu al programei școlare este doar un episod din procesul enorm, istoric și inevitabil al modernizării societății noastre. Nu e nimic de speriat, nu e nici un motiv de tensiune socială, deși am văzut ici-colo inconștienți care își imaginează că e cazul să ridice baricade. Am mai spus-o, sînt pentru prezența orei de religie în școli, fie și din motivul că în școli nu trebuie să existe cunoștințe interzise. Religia este o componentă solidă, fundamentală a civilizației noastre și, admințînd că părinții socotesc că e spre binele copiilor să nu o practice, trebuie măcar să o cunoască. Așa cum nimeni nu se opune să dăm copiilor cunoștințe despre animale și despre plante, despre atomi și despre istorie, despre matematică și despre muzică, instrucția minimă în materie religioasă este absolut necesară oricui vrea să înțeleagă ceva din lumea în care trăiește. Astăzi, însă, vreau să vorbesc despre o chestiune extrem de sensibilă pentru buna rînduială a societății și extrem de importantă pentru Biserică: relația ei cu intelectualii credincioși.
Eu însumi am început să fiu neliniștit în fața asaltului ateilor militanți împotriva creștinismului și am încercat, dimpreună cu oameni din interiorul și din afara Bisericii, să alcătuim un grup care să replice unitar. Prin urmare, am fost impresionat să văd că mulți oameni cu solid profil public s-au unit într-o Asociație a părinților pentru ora de religie și au început să militeze. Nu știm, încă, rezultatul acestei mobilizări de PR. Dar faptul că ea s-a produs este, în sine, o veste foarte bună. Eu consider această coalizare de forțe publice în numele unui obiectiv creștin comun (menținerea orei de religie în școală) un pas făcut ce nu trebuie abandonat odată ce chestiunea se tranșează administrativ. Disputele publice în privința orei de religie sînt un prilej al unei mari regăsiri, înainte de toate. Fie ca acest moment de încercare să însemne regăsirea dintre Biserică și elita intelectuală creștină a României! Vă mărturisesc că m-am temut, pentru cîteva zile, că Biserica va fi singură în fața acestui asediu mediatic. Temerile mele aveau ceva temei. Dar, ca să explic mai bine ce vreau să spun, permiteți-mi să merg cu mulți ani în urmă, cam pe la jumătatea anilor 1990.
Unul dintre cei mai mari teologi ortodocși, Christos Yannaras, vizita România. Întîlnindu-se cu Patriarhul de atunci, i-a spus că Biserica Ortodoxă Română are un imens avantaj pe care nu multe Biserici răsăritene îl aveau în acel moment. În jurul BOR existau mulți intelectuali români de mare forță publică, credincioși, care reușiseră să reimpună în discursul public românesc respectul pentru credință și pentru creștinism. Sigur, umplerea bisericilor după 1990 a fost un fenomen de masă, a cuprins milioane de oameni. Dar tot atunci, această regăsire voluptuoasă a credinței a fost acompaniată de ideile, cărțile, articolele unei elite de mare anvergură intelectuală: Petre Țuțea, Mihai Șora, Alexandru Duțu, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu, Sorin Dumitrescu, Teodor Baconschi, H.R.Patapievici și mulți alții. Aceștia intrau în admirabile dialoguri cu mari figuri intelectuale ale clericatului, precum Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Iustin Marchiș ori chiar cu actualul Patriarh, pe atunci Mitropolit la Iași. Fără îndoială, Bisericii i-a fost mai ușor să traverseze primele încercări ale modernizării României datorită acestei apropieri. Admirînd acest fenomen, Yannaras povestea vechiului Patriarh, în pandant, dificultatea prin care, în acel moment, trecea Biserica Ortodoxă în Grecia. Ca urmare a unei clericalizări excesive în ultimii ani, Biserica greacă se cam depărtase de intelectualii credincioși. Cînd, în presa greacă, a izbucnit un mare scandal ca urmare a descoperirii unor potlogării financiare săvîrșite de cîțiva înalți ierarhi, vocile care au blamat întreaga Biserică și au lansat atacuri dure la adresa creștinismului au fost foarte multe, iar vocile care apărau Biserica, explicînd că pungășia unor clerici este, de fapt, contrară creștinismului și regulilor Bisericii și nicidecum nu este definitorie pentru Biserică, erau cvasi-inexistente. Biserica se apăra singură, prin vocile ei oficiale, și era, din motive evidente, lipsită de credibilitate. Depărtarea de intelectualii credincioși prin clericalizarea excesivă este o eroare strategică, vroia să spună Yannaras, care trebuie evitată. La noi, s-a cam produs. Poate că Dumnezeu a pus în drumul Bisericii noastre această încercare anume pentru a-i arăta că are nevoie de sprijinitori în afara zidurilor ei și că acești sprijinitori nu sînt întotdeauna politicienii dornici de voturi și darnici în vederea lor. Sînt unele lucruri pe lumea asta, altfel importante, pe care nu le poate rezolva nici primarul, nici șeful de CJ și nici chiar Gigi Becali. În schimb, le pot rezolva o sumă de cuvinte bine scrise de oameni cu carte și credință în Dumnezeu.
Biserica, se știe, cuprinde pe toți credincioșii ei. Acum, intelectualii creștini din România nu sînt deloc puțini, dar devin, cu timpul, din ce în ce mai puțini. Fenomenul este inevitabil. Așa cum ei își prețuiesc Biserica, și Biserica trebuie să-i prețuiască pe ei, îmbrățișîndu-i din nou.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.