Aţi avut vreodată acel moment de răgaz, în care să vă rememoraţi făcătorii de bine din viaţa dvs.? V-aţi făcut socoteala că, în general, fiecare om a avut în existenţa sa doar câţiva binefăcători, care le-au schimbat soarta?
Ei sunt puţini. Nu mai mulţi decât degetele de la mâna unui strungar care a avut un regretabil accident de muncă(!). Pentru că un număr mult prea mare de binefăcători înseamnă că beneficiarul este ori nevolnic, ori neajutorat, ori răsfăţat, ori asistat. Iar în rândul acestei veritabile „echipe” – în acest caz – trebuie să intre şi portarul, şi majordomul, şi camerista, şi bona, şi şoferul, şi grădinarul, şi duduca din folosinţa proprie, şi secretara, şi agentul de vânzări. Cum ar veni, o liotă de binefăcători care se calcă în picioare, pentru a-i menţine beneficiarului viaţa în stare de erecţie, dar aducându-i, în acelaşi timp, voinţa la stadiul de coloid. În consecinţă, acel om are serioase tulburări de posesie în ceea ce-l priveşte, adică nu-şi mai aparţine sieşi decât într-o foarte mică măsură. Sau, şi mai grav, poate fi un caz de marionetism! De aceea, spuneam că în viaţă nu e posibil să ai mai mult de doi-trei fiinţe providenţiale, cu a căror graţie destinul tău să interfereze.
Binefăcătorul este un dar divin, ivit prin milosârdia lui Dumnezeu. El apare la momentul cel mai potrivit (scoţându-l din ecuaţie pe nesuferitul acela de Murphy, care pretinde că oportunitatea apare în cel mai puţin oportun moment!). La o răspântie. La climaxul unei crize de existenţă. În momentul când eşti total blocat la destin şi când nicio maşinărie interioară – nici măcar cea a hazardului – nu mai funcţionează. Adică, exact în clipa în care ai impresia că eşti pierdut. Că te scufunzi. Şi atunci, el apare, îţi întinde mâna, te scoate din mâlul îndoielii şi, apoi, îţi arată drumul. Sau Calea.
Binefăcătorul nu pretinde reciprocitate, ofrandă sau simbrie. Binefăcătorul nu pretinde nimic. El stă acolo, la intersecţie, ca o statuie, înfăşurat într-o mantie stranie – are culoarea lui distinctă, fiindcă, atunci când mai facem câte un rezumat al vieţii, privind înapoi în timp, trebuie să-l recunoaştem numaidecât – stă acolo şi nu aşteaptă nimic de la tine. Poate doar recunoştinţă. Adică, să-l recunoşti!...
Cu cât avansăm în vârstă, binefăcătorii noştri dispar fizic, se duc, intră în salonul de umbre luminoase. Dar se transformă în amintiri energizante, tonifiante, remontante, analeptice. Ne fac mersul prin timp mai elastic, mai sănătos, mai viu. De aceea, îmi permit să vă dau un sfat: faceţi, din când în când, recensământul binefăcătorilor dvs. Şi daţi-le un gând.
Acum trei zile, la Ploieşti, mi-am reîntâlnit unul dintre ei. O femeie, în ciuda vârstei, la fel de fermecătoare, prin explozia de verde a ochilor şi prin zâmbetul cald. Prezenţa domniei sale la lansarea cărţii mele în oraşul de baştină mi-a fost, încă o dată, ca şi acum 45 de ani, un sprijin preţios de vital şi vital de preţios!.
Mulţumesc Doamnei V.M. pentru că a ţinut, şi acum, să-mi fie alături. Drept care, îi fac cadou o bijuterie imaginară, descrisă în primul meu roman: o fărâmă de chihlimbar, în care se află încastrată o libelulă graţioasă ce zbârnâie veşnic…