Florian Bichir: "O vorbă din popor spune că dacă pui o masă în faţa unui român se crede director."
Într-un studiu recent, sociologii de la Universitatea Bucureşti şi companiile de training au constatat că peste 70% dintre români doresc să ajungă şefi, fără a avea o pregă tire adecvată. Psihologii numesc acest fenomen „sindrom ceauşist“, iar profesorul Marian Preda a explicat de ce s-a dezvoltat acest sentiment după căderea comunismului: „Imediat după căderea dictatorului, în sufletul românului s-a trezit dorinţa de a evolua fără să conteze dacă este sau nu pregătit pentru a-şi asuma o astfel de funcţie sau, lucrul cel mai important, dacă face faţă“.
Dorinţa de a fi şef a românului vine din nevoia de înavuţire imediată, de chiverniseală. Asta pentru că şefia este automat echivalată cu prosperitatea. Cu lipsa de muncă. „Ce n-aş vrea şi eu să fiu şef să o frec toată ziua şi să dau ordine“ este unul dintre visurile multor angajaţi români. În realitate, a fi şef înseamnă mai multă responsabilitate, mai multă muncă şi nicidecum huzur. Boierie pe bani mulţi... În ţările industrializate cu câteva sute de ani înaintea noastră, cei mai puţin harnici, ca să nu le spun leneşi, fug de şefie ca dracul de tămâie. Nu le trebuie bătaie de cap. Ci un locuşor călduţ.
Mentalul românesc s-a modificat atât de mult în comunism încât în primii ani post-revoluţionari a fi patron însemna maximum de putere şi accesul în vârful piramidei. A fi patron era visul oricărui românaş, acesta negândindu-se la credite, nopţi nedormite. Marota asta a lovit toate domeniile, inclusiv politica. Fărâmiţarea partidelor a avut loc datorită orgoliilor personale. Indiferent cât de mic era partidul, politicianul nostru dâmboviţean îşi dorea să fie şef. Aşa se explică puzderia de partide, în special cele liberale, care au apărut după 1990 ca ciupercile după ploaie. Aşa se explică dizidenţele, ruperile chipurile doctrinare şi alte cutremure politice.
Poate acest individualism al românului vine din fiinţa noastră, din construcţia noastră genetică, deoarece Constantin Rădulescu-Motru, specialist în psihologia românului, scria că „românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui, stăpân absolut la el acasă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din aceeaşi cauză, el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri cu care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene şi care constituie sufletul burghez“.
Poate nu degeaba, într-un banc vechi, oltenii doreau să facă Oltcitul cu cinci locuri în faţă, pentru că nimeni nu dorea să stea în spate. Aşa suntem noi, o ţară de şefi...