Florian Bichir: "Ironic, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei, a spus: «România nu este o ţară, este o meserie»".
Cine crede că România profundă se modifică, se transformă cumva, se înşală amarnic. Se spune că, ironic, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei şi văr cu Regina Maria, ar fi spus: „România nu este o ţară, este o meserie“. Într-adevăr, rămânem unici în Europa prin felul nostru de a fi. Care nu este nici de ieri, nici de azi, ci, poate, dintotdeauna. C.L. Sulzberger, corespondentul ziarului „New York Times“ la Bucureşti, în perioada interbelică, nota că „mita era ceva banal. Chiar primul funcţionar pe care l-am cunoscut a deschis un sertar de la birou plin cu teancuri de valută şi a încercat să mă mituiască, oferind un curs pe piaţa neagră cu 15% mai mare decât cel pe care mi-l oferise portarul de la Athenée Palace“.
Hannah Pauka, biografa Reginei Maria, nota cu stupefacţie că un membru al vechii aristocraţii româneşti îi spusese că în limba română nu există niciun echivalent al cuvântului „self-control“ (autocontrol), „termenul şi ideea fiind atât intraductibile, cât şi străine de mentalitatea românească“.
Într-o carte fascinantă. „Fantomele Balcanilor“, Robert D. Kaplan, „înarmat“ cu descrierea României făcută de alţi cronicari, descoperă uimit că nimic nu s-a schimbat. Kaplan o citează pe Olivia Manning, soţia unui conferenţiar de la British Council în anii ’30 şi care a publicat bestsellerul „Trilogia Balcanică“ - transformat în SUA chiar într-un serial de televiziune: „România este ca un nebun care a moştenit o avere (păduri, râuri, petrol, minereu...). Toată este risipită absolut ilogic“. O imagine de o actualitate flagrantă, dacă ţinem cont de ceea ce s-a întâmplat după 1989. Cu un elan debil, România şi românii spoliază acest teritoriu, mai ceva decât vandalii.
Înclinarea spre lux şi consum a românilor este o altă ispită, venită parcă din blestemul istoric. Se confirmă astfel teoria lui Mihail Manoilescu, care susţinea că ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; că scopul românului este consumul, cu toate bucuriile lui, şi că năzuinţa acestuia spre lux şi confort este irezistibilă: „Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de viaţă tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui. (...) Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor. (...) Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceia dintre compatrioţii lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui. Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile“.
Dramatică descriere, o frescă vie a timpurilor de ieri şi de azi. Pentru că există prea puţini români care să nu-şi cumpere vrea o maşină „bengoasă“ să crape de ciudă dusmanii, să-şi „tragă“ o vilă şi o amantă planturoasă. Să nu încerce să sfideze cu opulenţa, să epateze pentru a le demonstra celorlalţi că s-au ajuns, au reuşit în viaţă. Acest mod de viaţă, această patimă i-a uimit şi îi uimeşte pe străini... Şi ne face unici! Da, ţarul avea dreptate, să fii român este o meserie. Nu a dracului de grea, dar e o ocupaţie care îţi ia destul de mult timp, dacă nu cumva chiar îţi acaparează existenţa.
Ca om de dreapta, am doza mea de naţionalism, dar asta nu mă împiedică să observ unele carenţe, tare ale comportamentului românesc. Pe care, dacă le scoţi în evidenţă, nu înseamnă că o faci în băşcălie, că-ţi demitizezi poporul. Dimpotrivă, poate încerci să corectezi ceva. E destul de greu, e adevărat, pentru că, după cum spunea E. O. Hoppe, „diavolul are în România o viaţă întortocheată şi neobosită“.