Marea Tablă de Şah cum o numea Brzezinski şi-a aşezat poziţiile de rivalitate mai nou în Marea Mediterană, acolo unde SUA şi Rusia se confruntă deschis după operaţiunea spectaculoasă a Moscovei în Estul Mediteranei.
Moscova a procedat la extinderea sistemului de baze militare şi ocuparea deplină a zonei Al Latakia, acolo unde a instalat un (n.r. A2AD, Anti Aircraft Area Denial, zonă de interdicţie aeriană pentru aeronavele neanunţate), dar şi o arie similară de interdicţie navală în Estul Mediteranei. În această zonă pe unde ar fi trebuit să circule vasele şi conductele de aprovizionare a Europei cu gaz din zăcămintele nou descoperite în largul coastelor Israelului, Libanului şi Ciprului, un control naval este tradus prin amplasarea de capabilităţi cu rachete anti-navă performante care lovesc orizontal pe distanţa de 300 km de la locul de amplasare.
O asemenea pătrundere directă, rapidă şi de impact în Estul Mediteranei, dincolo de rolul amplificat al Rusiei creat în Siria, în apărarea lui Al Assad, a ridicat semne mari de întrebare în perspectiva desfăşurării mai departe a trupelor şi bazelor ruse în “mările calde”, mai ales după oferta făcute Muntenegrului (şi respinsă) Egiptului şi, mai nou, după tentative de studiere a unei asemenea prezenţe în zona Benghazi, în Estul Libiei, pentru o nouă bază navală rusă. Pe un eşichier strategic avansarea Rusiei spre Gibraltar şi spre Oceanul planetar ca şi spre Marea Roşie dincolo de canalul de Suez, ar fi însemnat un progress militar situaţional important. Iată că mutarea următoare a venit totuşi de la Preşedintele Obama, deşi aflat la final de mandat.
Preşedintele SUA a semnat un decret şi a demarat o operaţiune anti Daeshautointitulată Stat Islamic, în Libia. De la 1 august, în numai 2 zile, la data scrierii editorialului, au fost efectuate nu mai puţin de 7 misiuni aeriene de bombardament în zona Sirte. De altfel acţiunea relevată de presa americană a fost confirmată imediat de către preşedintele SUA care a subliniat că, odată cu presiunea majoră militară asupra organizaţiei teroriste Stat Islamic în Libia, la cererea Guvernului libian, SUA a lansat operaţiunea cu termen limitat, pentru moment, la 30 de zile, având în vedere faptul că teroriştii au fost masaţi de forţele pro-guvernamentale într- o regiune limitată şi accesibilă. Şi Italia a anunţat imediat că va analiza orice cerere americană de utilizare a bazei de la Sigonella, din Sicilia, pentru aceste misiuni în Libia împotriva Daesh-ISIL.
Imediat după lansarea operaţiunii, Rusia a sărit ca arsă, susţinând că raidurile americane asupra Sirte sunt ilegale. De data aceasta, Rusia a fost prinsă pe picior greşit şi degeaba aşteaptă SUA în Consiliul de Securitate pentru o rezoluţie pe această dimensiune şi pentru a stoarce ceva avantaje, se pare că lovitura a fost directă şi fără replică. Într-adevăr, rezoluţii privind activitatea anti-teroristă în general există în Consiliul de Securitate, Operaţiunea americană se desfăşoară la cererea guvernului de coaliţie al Libiei, deci are deplină legitimitate, în timp ce SUA a invocat şi auto-apărarea, având din nou legitimitate deplină de reacţie şi prevenirea repetării operaţiunii teroriste împotriva ambasadorului său în Libia care şi-a pierdut viaţa, precum şi a bazei CIA de la Benghazi.
Rezultatul unei asemenea operaţiuni poate fi, în cel mai limitat caz, un avertisment major şi preemptiv împotriva amplasării unei baze ruse în Estul Libiei şi extinderii sistemului militar ofensiv strategic al Moscovei în Mediterană, în sudul NATO, iar în cazul cel mai probabil, al acceptării de către Congres a unei operaţiuni de durată, ar reprezenta instalarea solidă a SUA în spaţiul libian şi controlul major asupra litoralului mediteranean din sud, de pe malurile africane. Italia este prima interesată de efectul secundar şi avantajele în stoparea valului de imigranţi şi construirea unor tabere pentru refugiaţi de triere direct în Libia pacificată, în timp ce un pilon militar American- occidental în regiune ar stabiliza un stat slab, Libia, şi ar introduce un pilon de control al traficului în Mediterana de Sud, pe teritoriul fostului aliat al Moscovei.
O eventuală intervenţie viguroasă a Rusiei este puţin posibilă, dar dacă ea va interveni, va fi extrem de costisitoare din punct de vedere financiar, militar, dar mai ales din punct de vedere juridic, deoarece Rusia nu are un accept oficial al Guvernului Libian legitim instalat de Tripoli. Spre deosebire de Siria, acolo unde legalitatea a fost observată cu acribie de către Rusia (chiar dacă prin forţarea unui Al Assad zguduit de lipsa de legitimitate şi control asupra ţării pe care a guvernat-o, urmărit de numeroase acuzaţii de genocid), chiar dacă moral şi legitim Moscova are probleme cu majoritatea populaţiei oprimate şi care controla peste două treimi din teritoriu, în Libia situaţia este opusă şi eventuala intervenţie rusă ar fi cu adevărat sancţionabilă de către Consiliul de Securitate al ONU, neexistând nici elementul de legitimitate sau comunitatea specifică pe teren, pe care Rusia să pretindă că o apără, mai puţin organizaţia teroristă stat Islamic. Şah şi mat fulger.