Ziua de 27 martie 1918, înscrisă în calendarul sărbătorilor noastre naționale reprezintă un act de exprimare a solidarității, de reîmbărbătare a românilor de peste Prut. În noianul de evenimente dedicate Centenarului Marii Uniri din 2018, marcarea acestei noi sărbători naționale de suflet este un îndemn ce îndeamnă la reflecție și găsiri de modalități prin care neamul nostru să-și cunoască mai bine trecutul și, într-un context internațional favorabil, să se găsească, în viitor, în cadrele statale naturale. Până atunci, noi, cei din Țară, avem datoria de a fi, sufletește măcar, alături de ei.
În primăvara anului 1992, când în Basarabia, în conflictul din Transnistria zăngănitul armelor nu încetase, am însoțit, în calitate de reporter, o delegație brăileană la Chișinău, care avea ca sarcină distribuirea de ajutoare refugiaților. Însemnările de atunci le readuc în fața cititorilor sub titlul:
CARTUȘE ȘI LILIAC LA CHIȘINĂU
Războiul civil, dincolo de haosul „matematic” ce îl provoacă are și el legile lui. Chișinăul, capitala unui stat în care mirosul prafului de pușcă ce vine dinspre Nistru e mai puternic decât parfumul florilor de mai și unde culoarea roșie a sângelui răniților e mai persistentă decât cea a liliacului în apogeul exploziei sale florale, nu te poate primi, mai ales noaptea, decât, cum altfel, cu suspiciune și neîncredere.
Coloana brăileană formată din patru mașini - conținând ajutoare pentru refugiații din Transnistria - este oprită la barieră. De dincolo de baricadele din beton masiv, un polițist și doi flăcăi, în civil își fac datoria, iscodindu-ne despre ce și cum. Pe cei doi cerberi aflu că-i cheamă Alexei și Vasile. Sunt aici de șase ore și până dimineață mai au de strajă. În stânga și în dreapta postului de pază se ridică focuri pe care se aruncă anvelope uzate din cauciuc. Dacă n-am ști unde ne aflăm, am crede că băieții s-au adunat în jurul unor gigantice focuri de tabără. De altfel, surprinzător, Chișinăul ne primește bine iluminat. Nimic nu te face să crezi că pecinginea războiului macină trupurile și sufletele locuitorilor: pe bulevardul Ștefan cel Mare, la orele unsprezece din noapte, cât arată ceasul de la guvern, statuia marelui domnitor, cu sceptrul ridicat deasupra capului domină autoritar. Din goana mașinii constat că în jurul statuii s-au ridicat un grilaj din fier forjat și un ceas floral. Reflectoarele îi mângâie chipul și fruntea, încruntată parcă, de grijile vremelnice; pe stradă, lumea ieșită din schimb alunecă la rosturile ei; într-o intersecție, o „Lada” intră într-un „Jiguli”; doi îndrăgostiți, uitați pe o bancă în fața unei scări de bloc nu par a-și fi epuizat jurămintele; grijulie, o bătrânică iși mustrează odrasla canină, un springer spaniel rebel.
La Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale, portarul, care, până și el avea cunoștință de venirea noastră, ne conduce într-o încăpere situată la etajul al doilea al clădirii. În antecameră, doi bărbați, abia sosiți de la alte treburi ne primesc frățește. Unul dintre ei mă surprinde prin voce și figură: închid ochii și-l aud pe… crainicul Ion Ghițulescu în persoana lui… Dem Rădulescu. Nu pot să stau cuminte la ceea ce văd și aud, iar Gheorghe Ciobanu, specialist in minister, căci despre el e vorba, începe să cânte tânguitor din… Tudor Gheorghe. Ne insoțește la locul de destinație, într-o suburbie a capitalei moldave, sediul unui azil de bătrâni. Strada se numește Kuprin (în viitor, după cum aveam să aflu își va relua vechea denumire, Sfânta Vineri). E tăiată, pe toată lungimea de un șanț în lucru. Mașinile înaintează cu greutate. În frunte e Ilie Burcă de la „Start”. Urmează o alta, a „Brailactului”, cu Aurică Zet Baciu la volan, apoi, Dumitru Roman, Petre Roman cum îi spun cei de la abator. Vasile Bădin de la „Ilefe” încheie coloana cu ajutoare de la brăileni pentru familiile refugiate din Transnistria.
… La scară ne așteaptă Alexandru Ioan Covalenco, medic și director al azilului, cel ce s-a ocupat de încartiruirea noastră. Pe biroul dumnealui, un cartuș de 14,5 mm gol, în care este înfiptă o crenguță sângerie de liliac. Aveam să aflu că l-a recoltat de pe teatrul de luptă de la Dubăsari, de unde se întorsese recent dintr-o misiune umanitară. La televizor, A.M. Press previziona o noapte calmă. Ca un făcut, tocmai în acele momente o rafală prelungă, de armă automată spintecă liniștea nopții. Contrariați, suntem imediat liniștiți, explicându-ne că asemenea recitaluri, de o bună bucată de vreme au intrat in cotidian.
La guvern, grijile sunt mari și nenumărate. Da, se știa de noi. Am căzut chiar peste o ședință de înființare a unei comisii specializate în probleme de ajutorare a refugiaților. Domnul Alexandru Lupu, secretarul executiv al Comitetului Național Român UNICEF, ca și reprezentantul prefecturii brăilene, prietenul meu, economistul Marian Vrabie își dau și dumnealor cu părerea, propunând, analizând. Pe ușă intră o doamnă în vârstă, învățătoarea Aneta Spânu, reprezentanta guvernului moldav în problema nou-apărută și totodată, însoțitoarea noastră. Ne anunță că deja, la azil a plecat un grup de elevi de la o școală superioară care va ajuta la descarcărea și depozitarea ajutoarelor. Pe drum, o abordăm vizavi de mersul evenimentelor din Moldova. Dincolo de ce știam, am reținut că prudența ramâne calea cea mai realistă pentru ieșirea din impas. Am mai întrebat-o , firesc! - unde se află acum refugații, să-i vedem și noi pentru a le putea oferi, personal, ajutoare. Nu, copii refugiați, fără de căpătâi nu sunt! - ni se spune. E adevărat, mulți au venit împreună cu familiile la rudele din Chișinău. Cei care nu au neamuri aici sunt cazați în hoteluri. Cu toții speră să se reîntoarcă într-un timp cât mai scurt la casele lor.
La azil, operațiunile de descărcare a convoiului sunt în toi. Profesorul de educație fizică Victor Luca - Vitea știe să-și țină în mână elevii. Printre ei, români, ruși, evrei, găgăuzi. Sunt cursanți la Colegiul industrial și de construcții. Intru în amănunte. Se înțeleg bine. De regulă, grupele sunt compuse după „limbă”, dar sunt și cazuri, când, de exemplu, rușii învață cot la cot cu românii.
Apare și radioul național, apare și televiziunea. Vestea despre noi, brăilenii s-a răspândit în toată Moldova. La Radio România Actualități, bunul meu prieten și coleg, ziaristul Cezar Hârjescu, corespondent Agerpres pe județele Brăila, Vrancea și Galați informează, la cald, despre desfășurarea acțiunii. Asta, mulțumită și directorului azilului care mi-a dat mână liberă la telefonul din biroul său. „Filiala Brăila a UNICEF este prima din România care a deschis drumul acțiunii de ajutorare a familiilor refugiate din cauza războiului din Transnistria”.
Am părăsit Chișinăul în plină zi de mai, o zi răcoroasă, cu o noapte bogată în ploaie, mult așteptată și aici. Coloana a staționat, pentru câteva minute bune, în preajma statuii marelui domnitor. Abia acum am observat, la lumina zilei, lucruri semnificative petrecute în decursul celor doi ani de la precedenta mea vizită: pe soclu, numele „Ștefan cel Mare și Sfânt” este tăiat în piatră și cu litere latine, iar statuia regretatului Lenin a dispărut din vecinătate. Poate că, datorită acestui fapt, privirea lui Ștefan nu mai este atât de încruntată, căutând acum cu mai multa grijă, peste zare.
O fotografie de grup la picioarele lui Ștefan cel Mare. Lumea ne dă roată, întrebându-ne ce mai e prin țară. Un învățător, Vasile Efim, aflând că suntem de pe malul Dunării, din Brăila lui, ne întreabă, nici mai mult, nici mai puțin, decât dacă Liceul Bălcescu, unde a învățat, mai are celebra echipă de volei. Sosește și un echipaj al Poliției orășenești care, din curiozitate, dar și din invidie - plăcută! - îl dezbracă de uniformă pe polițistul brăilean ce ne-a însoțit, Maxim Filimon. Polițiștii moldoveni îmbracă uniforma românească pe rând, trăgând poze la nesfârșit.
La porțile Chișinăului - baricade. Pe baricade, la plecare, alți doi flăcăi : Neculai și Igor. Radioul mașinii noastre, acordat pe Chișinău anunță că în noaptea trecută, pe frontul din Transnistria armele au amuțit.
Pentru cât timp?