Bâlci cu tută dulce | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

(Fantezie) Aşa cum arată, se simte o dulce. Şi-a pus bluziţa din Brazilia (care zici că-i ie!), pantofii Jimmy Choo şi cerceii cu perle de Mallorca – toate aduse de Aurel şoferul, pe care Liv îl trimite cu câte un pachet, cam o dată pe lună. Asta, fără să ştie maimuţa aia mică.

 

Calcă încet, cu grijă, să nu-i scape piciorul în noroi. Primarului – care a insistat cu cerul şi cu pământul să vină – i-a trimis vorbă să traseze numaidecât pe jumătatea terenului ceva mai acătării, o cărare pietruită pe deasupra întinderii ăsteia de nămol ce nu se usucă niciodată. Altfel, pa! Că nu-i stătea ei în gând să vină la Zilele Oraşului, când ea trebuia să fie în Bali.

Ştie locul, slavă domnului. Aici, la vechiul obor, o aducea de Sfântul Ilie, când era mică, Tuţa. De fapt, Vetuţa, sora maică-sii, care, tânără şi frumuşică foc, avea un gagic, lucra la CTC, la fabrica de vagoane, cu care se vedea aproape la fiecare sfârşit de săptămână. Şi, când era bâlci, o lua şi pe ea, motiv să înnopteze la el, avea o garsonieră la căminul de nefamilişti. Ea dormea pe canapeluţa din hol, lângă frigiderul Fram mic defect, folosit ca dulap, pe care se afla un ulcior. Şi, toată noaptea, în timp ce Nicu se lupta cu Tuţa – se auzea tot, fiindcă era confort IV fără uşi, doar cu nişte draperii de stambă – ea se lupta singură cu figurinele de turtă dulce (urşi, porumbei, iepuraşi, căţeluşi), cu cocoloaşele de popcorn date cu sirop de zmeură, cu bigi-bigi ca nişte cârnăciori (sugiuc cu miez de nucă fiert), cu acadelele răsucite în alb şi roz, ascuţite precum ardeii iuţi, cu halviţa în celofan (doamne, ce greu se mai dezlipea, fiindcă se topise din cauza căldurii!). Târziu, după miezul nopţii, când de dincolo nu se mai auzea niciun zgomot, cădea şi ea lată. Şi adormea, cu toate dulciurile lipite, pe de rând, de pernă.

Amintirea îi extrase un zâmbet uşor, ce se amenajă imediat cu ochii ei verzi ca marea, care îl înnebuniseră pe Liv. Era, totuşi, o dulcică. La dreapta ei, Doru, care pândea cu coada ochiului fiecare schimbare a şefei, intră imediat în panică. Se aplecă la urechea ei: – S-a întâmplat ceva, doamna ministru… aveţi nevoie de…? – Nuuu! Stai cuminte! – râse ea şi, trecându-şi o şuviţă de păr pe după ureche, îi dădu mâna, ca o prinţesă, s-o ajute să urce pe estrada improvizată. Mirosea a lemn proaspăt şi a vopsea. Parcă mai lua ceva din fumul de mici şi cârnaţi, ce venea valuri-valuri de dincolo de mesele cu metraje înflorate. – Gata! Opriţi grătarele! – strigă primarul, de lângă ea. Îndesat. Cămaşă cu mânecă scurtă. Subţiori zemuind.

– Stimaţi concetăţeni! Voi fi scurt. Soarele străluceşte. Cerul e albastru. Natura e cu noi. E sărbătoare. Este o zi mare pentru oraş. Fincă avem în mijlocul nostru un oaspete drag. O avem pe doamna ministru... Lu’ care- i dau cuvântul – şi plesni zgomotos din labele păroase.

– Dragi oameni buni! Aici, la noi, avem o vorbă: dacă e soare, e cald, dacă e-nnorat, plouă. Ce vrea să spună această zicală ruptă din înţelepciunea locului? Ea vrea să spună că noi, oamenii din sud, suntem primitori… – Aţi primit pensia?

– Daaa! – Dar ajutoarele le-aţi primit? – Daaa! – Eh, vedeţi?! Asta am vrut să spun: că suntem cu toţii un neam de oameni primitori. De aceea, tot ceea ce trebuie să faceți este să-i iubiți pe cei ce vă reprezintă, fiindcă și ei, la rândul lor, vă vor sprijini. Trebuie să ne iubim noi între noi. Şi să fim uniţi… Mult succes! – şi dădu din mână în semn de rămas bun. Un vânticel îi flutură coafura blondă. Ea ridică ochii spre cer, apoi, privind la triunghiurile tricolore înşirate deasupra, auzi cum inima îi bate năsprasnic. Se simţea ca o eroină de istorie. Ca Ana Ipătescu. Sau mama Grachilor.

Eheee, dacă ar vedea-o acum domnu’ director Ghelase, care, cu mulţi ani în urmă, când intra în secretariat, în fiecare dimineaţă sărea pe ea şi o dezbrăca din ochi. Atunci, ea se ridica ofensată de pe scaun şi trecea pe lângă el, privind în tavan. În timp ce el se uita după ea, ca după rata de 6 jumate. Ce l-ar mai jumuli şi-acuma doamna Ecaterina, ca pe un gâscan fiert!

Numai că domnu’ director a murit anu’ trecut, când ea era deja la judeţ.