(Fantezie) Adică, o huidumă de roş- covan, malac ca un grizzly abulic şi un ţâşti-bâşti bruneţel, sprinten şi vesel, au ocupat masa de ping-pong de pe terenul de întreceri. Şi au încins o partidă, înconjuraţi de o sumă de admiratori gălăgioşi, dar mai ales de admiratoare (mmmm! şi ce bucăţi, deşi e adevărat că una e mai trecută, dar…). În timp ce un al treilea, dintr-o clasă mai mică –spelb, blonzâu, clorotic, balcâz, lălâu, mălăieţ şi dolofan – se uită la ei printre stinghiile gardului, cu fierea gatagata să plesnească, pizmaşă. De ciudă, simte cum pe loc îi iese un furuncul pe obraz. Nătăfleţul bate cu năduf din picior. O cureluşă de la sandaua de meşină se rupe. Degetul mare iese, în fine,la lumină, prin gaura ciorapului gri, prăfuit.
Aproape că-i vine să plângă. Căci ştie şi el să joace ping-pong – şi joacă bine – a învăţat la şcoală, ba chiar s-a remarcat printre colegii de-o vârstă cu el, pe care i-a învins. Pe toţi. Însă marea lui suferinţă e că ceilalţi, mai mari, nu vor să-l bage în seamă. Sigur, nu-i pun piedică (aşa cum păţesc al- ţii mai slabi!), nu-l înghesuie în vreun ungher, ca să-l bumbăcească, nu-l bruftuluiesc, nu-l ironizează, nu-l batjocoresc. Nu-i fac nimic. Dar absolut nimic nu-i fac. Ca şi cum el nici n-ar exista. Mai bine i-ar face toate chestiile astea – ar suporta cu stoicism toate chinurile, toate sarcasmele lor, toate şuturile-n fund şi toate palmele scăpate după ceafă – numai să-l primească şi pe el la masa lor. Însă pur şi simplu, ei se fac că nu-l văd (dacă nu cumva este atât de mic, încât chiar nu-l văd!). Ar da orice ca să fie şi el băgat în seamă. Le-ar da colecţia lui de poze cu fotbalişti, în care, cel mai scump e un Pelé, care face cât trei Bobby Charlton, care face cât patru Beckenbauer, care face cât şapte Eusebio, care face cât doişpe Dobrin. Sau insectarul lui, pentru care profesorul de zoologie îl felicitase şi îl dăduse exemplu pe clasă. Şi în care cel mai de preţ exponat e un Vespa mandarinia, bărză unele asiatic uriaş, o dihanie cât degetul, „înarmat” cu trei ace şi cu un venin extrem de puternic, capabil să dizolve tegumentul uman şi care, doar în Japonia, omoară 30-40 de oameni într-un an… (ce i-ar mai da el drumul înspre ăştia doi, aşa, ca din întâmplare!). Da, ar renunţa la aceste odoruri scumpe la toate aceste „bijuterii”, pe care le ţinea în cutia de pantofi ascunsă în dulapul cu haine din camera sa – toate le-ar ceda resemnat, numai pentru un meci cu găliganul… Sau, bine, fie! măcar un set.
Dar, nuuu, frate, nu! Pur şi simplu nu se poate. E practic i posibil, fiindcă s-a băgat la mijloc sfrijitul ăsta mic. Habar n-avea de unde răsărise rânjitul ăsta, cu aerele lui de filfizon, încruntat tot timpul, de zici că mereu are de rezolvat câte o problemă a lumii. Ba, mai are şi un tic enervant: când şi când, îşi culege sudoarea de pe frunte cu vârful indexului. A apărut aşa, deodată, cum vine pe cer, uneori, taman când nu te aştepţi, o nimicură de nor negru, care odată începe să verse şuvoaie de-alea zdravene, de te fac ciuciulete. Aşa şi cu prizăritul ăsta. Nu se poate, cineva trebuie că-l sprijină. Are pe cineva care-l protejează. L-a împins în faţă cineva. Nu se putea să vină el singur, de capul lui. Or, asta îl distruge. Îl macină dureros. Aproape fizic, fiindcă, uneori, simte cum i se zbate fierea şi îi vine să vomite. De invidie.
De ce prizăritul ăla mucos să fie primit la masa întrecerii, care nu ştie mare lucru din sportul ăsta şi ţine şi prost paleta în mână, în vreme ce lui, campion la categoria lui de vârstă, îi este pur şi simplu interzis să-i arate vlăjganului (care seamănă cu Eric cel Roşu!) adevărata măiestrie a acestui joc? Şi ce i-ar mai da şi îngâmfatului o lecţie, de să-l ţină minte…
E clar, le e frică de mine! – îşi zise durduliul. Se aplecă, luă sandaua ţinând-o de cureluşă, ca pe un şoarece, de coadă şi, sărind într-un picior, se îndreptă spre casă. Pe masă, îl aşteptau un codru de pâine, un darab de slănină şi-o ceapă…Yammi-yammii!