Să încep cu o confesiune de meloman. Aș putea asculta la infinit, gustînd extatic anumite pasaje, cele trei opusuri celebrisime pe care Bach le-a scris pentru vioară: concertul în la minor, concertul în mi major și concertul pentru două viori în re minor, înscrise succesiv în catalogul operelor lui Bach (”Bach-Werke-Verzeichnis”) la numerele 1041, 1042 și 1043.
Comparativ cu ceea ce a scris pentru clavecin sau orgă, Bach a compus foarte puțin pentru vioară. Scrise între 1730 și 1733, adică în mijlocul intervalului de trei decenii în care Bach a lucrat în Leipzig, aceste trei concerte sînt socotite de către cei care cred în evoluție și într-o anumită teleologie a muzicii, legătura dintre Vivaldi și preclasici, pe de o parte, și epoca marilor clasici, inaugurată de Haydn și Mozart, pe de altă parte. Pentru mine, conservator melancolic de felul meu, mai degrabă convins că istoria n-are sens, chiar dacă are legi, această muzică sublimă împacă într-o sinteză genială goticul cu barocul și exprimă, în cea mai pură formă, profunzimile, consistența și sensibilitatea lungului Ev Mediu. Pentru cei care nu sînt convinși de argumentele teoretice din cărțile lui Jacques le Goff că există un ”lung Ev Mediu” care vine, ca energie și spirit, pînă în secolul XX, succesul peste veacuri al sonorităților lui Bach și, mai ales, relevanța actuală a acestor splendide concerte, ar trebui să fie argumentul decisiv. Bach se întoarce înapoia sa, culege o întreagă tradiție sonoră, o sintetizează și o metabolizează genial, după care o lansează spre noi. Aceste trei ”momente” n-ar putea avea coerență dacă n-ar exista Dumnezeu, căci sînt atîtea discontinuități între ele, încît nici un om n-ar putea, cu propriile puteri, să le acopere. Îi înțeleg pe cei care spun că Bach este o probă a existenței lui Dumnezeu. Îi înțeleg și pe cei care spun că nu mai au nevoie de Dumnezeu dacă îl au pe Bach - ceea ce, fie vorba între noi, pe Bach însuși l-ar fi scandalizat dacă ar fi auzit. După cum îi înțeleg și pe cei care spun că abia cu Bach îl pot găsi pe Dumnezeu.
La Festivalul ”George Enescu” din acest an, m-am întînit de două ori cu Bach. Prima dată, în show-ul numit ”Mutter Virtuosi” - zic bine ”show”, pentru că asta a fost. De mai mulți ani, Anne Sophie Mutter, indiscutabil o mare artistă, reunește sub acest nume foști și actuali elevi cu care face turnee în toată lumea. Concertul lor din Festival a inclus lucrări de Penderecki, Previn, Bach și Vivaldi. Din Bach, ”Mutter Virtuosi” au cîntat concertul pentru două viori în re minor. Mutter a fost vioara I-a și trei dintre ”virtuozi” s-au rotit, cîte unul în fiecare parte a concertului, la vioara a II-a. Deși spectaculos, Bach-ul propus nu a prea fost Bach. Nu zic, multora le-a plăcut și nu vreau în nici caz să contest gustul imensei majorități a sălii, care a aplaudat frenetic. Un răutăcios îmi spunea că aplauzele au fost mai degrabă smulse de carisma irezistibilă a lui Anne Sophie Mutter ori de faima ei, altfel perfect îndreptățită. Eu, însă, cred că oamenii au aplaudat chiar muzica pe care au auzit-o.
Cîntat în tempi foarte alerți, făcînd cu coada ochiului spre public - despre care se știe de cînd lumea că adoră virtuozitatea violonsitică veloce, sunetele tari și ritmurile accelerate -, inevitabil inegal de la o parte la alta, pentru că vioara a II-a era mereu alta, așa cum am spus, și deloc preocupat să găsească spiritul partiturii, concertul a avut, totuși, calitățile sale. A sunat proaspăt, reconfortant, neacademic. Un Bach în blugi, aș spune. Un Bach care, cum s-ar spune la spa, ”te reîncarcă”. Nu-i nimic rău să ascultăm Bach și așa. Nu-i nimic rău să ne și placă. Cu o singură condiție: să știm bine că ce ascultăm nu-i Bach de-adevăratelea, cu un Bach adus la zi, pentru urechile contemporane. De aceea, după o asemenea ”evadare” în prezent, tocmai pentru a înțelege ce s-a întîmplat și de ce ne-a plăcut, avem nevoie de revenirea la repere. Și, spre bucuria mea, revenirea s-a produs tot în Festival, cîteva seri mai tîrziu. Dar, despre asta, mîine.
PS Dacă tot am vorbit despre concertul pentru două viori de Bach și ca să fie ceva mai clară poziția mea, e bine să-mi definesc reperul: versiunea Enescu - Menuhin, înregistrată în 1932, la Paris. Enescu avea 51 de ani, iar Menuhin abia 16. Entuziasmant! Acesta este, pentru mine, Bach.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.