Să ne amintim fotografia momentului februarie 2007, ca să se poată înțelege bine ceea ce vreau să evoc. În acea lună era demarată procedura de suspendare a președintelui Traian Băsescu.
Motivele pentru care social-democrații au cerut suspendarea erau, printre altele, „folosirea instituțiilor statului și controlarea acestora prin interpuși” și „interferența în treburile Justiției”. Vă sună cunoscut? Da, vă sună, pentru că exact în acei ani se căutau și aplicau metodele cele mai eficiente de confiscare a pârghiilor de putere din instituțiile fundamentale, în folosul a ceea ce avea să devină Statul Paralel. El pleca de la un grup de interese politico-financiare grupate în jurul lui Traian Băsescu.
Cooperativa Coldea-Kovesi-Deontologii
Florian Coldea era pe atunci colonel, numit de doi ani, din 2005, de către Traian Băsescu, prim-adjunct al directorului Serviciului Român de Informații, cu rang de secretar de stat. Și Laura Codruța Kovesi era deja în schema Statului Paralel, adusă în București cu un an înainte, în 2006, și așezată tot de președintele Traian Băsescu în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Trecuseră deja doi ani de când CSAT, prezidat de același președinte, pusese temelia Poliției Politice, prin Hotărârea 17/2005, care „a integrat problema corupției și combaterea ei în structura strategiei de securitate națională, ca factor de risc, respectiv de securitate națională”.
În acel an, 2007, ne aflam deci în plină așezare în teren a unei conspirații care viza confiscarea Statului prin comiterea unui lung șir de nelegiuiri criminale împotriva a mii de oameni care au fost vânați, hăituiți, distruși, unii chiar omorâți, fără putința de apărare pe care Constituția României o garantează cetățenilor. Din această ecuație criminală menită să distrugă tot ceea ce însemna clasă politică, mediu de afaceri românesc și patronat autohton de presă, nu putea lipsi propaganda care să-l fardeze pe dracu în culori atrăgătoare și să prezinte călcarea legii în picioare de către Banda Coldea-Kovesi drept „luptă împotriva corupției”.
Cântarea fărădelegilor a fost asigurată de un cor de plutonieri de presă ai SRI, ziși și „deontologi”, care a rupt orice zăgaz al deșănțării. Au scris în haită, au sfâșiat oameni care s-au dovedit nevinovați și au strivit vieți, familii și destine sub copite de turmă mânată după direcționalele redactate de compartimentul „Surse Deschise” al SRI, toți ca unul, unul ca toți, împotriva celor mai elementare comandamente ale meseriei de jurnalist, de „câine de pază al democrației”.
Nea Paulo Coelho
De ce această introducere în realitatea acelei perioade? Pentru că atunci s-au pus bazele tragediilor ale căror consecințe le contabilizăm înmărmuriți de groază astăzi și este corect să privim în trecut, ca să pricepem de unde halul prezentului. Exact în acea perioadă la care ne referim, „deontologii” erau punctați, capacitați și așezați în dispozitiv, adică în redacții, pentru a servi Poliția Politică, iar unul dintre cazuri este tipic. Dar să trec la povestea lui! Un gazetar sportiv pe care vocea și talentul l-a rupt de la număratul hențurilor și cartonașelor arătate de arbitrii fotbaliștilor avea să se distingă în plutonul primilor tablagii de presă al Poliției Politice.
Cunoscut sub numele Grigore Cartianu, a intrat în legendă sub numele „Gregoar Lecriven”, în urma precizării „moaosi-jo-sui-ecriven” slobozit către Paulo Coelho, împreună cu o broșură cu dedicație despre Gică Hagi împinsă drept mărturie, la începutul unei vizite făcute de scriitorul sud-american în redacția EvZ. Ei bine, la începutul acelui an 2007, Gregoar, fostul jurnalist plătit de Dan Voiculescu, dar dat afară pentru că „nu corespundea”, plătit mai apoi de Dinu Patriciu, a scris un editorial de pomină în cotidianul EvZ. În care arăta că nu are rost să o așteptăm pe Fecioara Maria, din moment ce îl avem pe Traian Băsescu, „un pământean păcătos” căruia nu ar fi bine ca românii să-i respingă „inițiativele sănătoase” și să-l suspende.
Una peste alta, Gregoar îi implora pe români să înțeleagă că Traian Băsescu aparține categoriei „oameni providențiali” care în ciuda păcatelor lor „au voința politică de a face ceva pentru națiunea care i-a înscăunat”. Ca să fie convingător, în stilul lui de scriitor de vagoane, dezlegător de noduri feroviare, Gregoar a venit și cu un exemplu elocvent de personalitate istorică providențială pentru poporul său, generalul fascist Francisco Franco. Pentru Lecriven nu părea să conteze faptul că pe Franco nu l-a înscăunat deloc națiunea spaniolă, ci a venit la putere în urma unui sângeros război civil (1936-1939), care a făcut peste 600. 000 de victime din rândul națiunii spaniole, a distrus 183 de orașe și a făcut pierdut la ruși tezaurul Băncii Spaniei, în valoare actualizată de 25 de miliarde de euro. Curată providență!
De aici a plecat totul!
Asta nu ar fi fost nimic - nu erau primele inepții decerebrate pe care Gregoar le scria și le mai scrie și astăzi - dacă nu i-ar fi dat ideea nefericită de a se compara în final cu Ion Cristoiu, pentru a se felicita că el, Gregoar, nu este un ratat: „Sper să nu eșuez ca Ion Cristoiu!” În aceeași încheiere în care își trăgea vânturi în nas cu pretenții de pufuri parfumate, pe mine mă numea „un securistoid pripășit la Adevărul”. Asta, pentru că îmi pusesem în scris întrebarea „De ce nu s-o fi făcut Monica Macovei căcănar?”, după ce am auzit-o declarând în calitate de proaspăt ministru al Justiției că ea nu are încredere în Justiție. Cum am auzit-o, mi-a și zburat gândul la o întâmplare cu Tudor Arghezi.
Într-un început de an, poetul a fost întrebat de preotul care îl vizita cu Botezul: „Maestre, ce părere aveți, o exista oare Dumnezeu?” Uluit, Arghezi l-a întrebat la rândul său retoric, desigur: „Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?” Că trebuia să mă atace pe mine, l-am înțeles, deja era una dintre goarnele de pe platoul mare al SRI, iar eu tocmai spusesem ceva cam neplăcut despre una dintre paukerițele Sistemului.
Ce nu am înțeles, a fost cum de era atât de prăbușit în rigolă, încât să-l atace pe Ion Cristoiu, omul care l-a adunat dintre tomberoanele în care căuta tichete de călătorie, ca să ia niște bani în plus la deconturi, și l-a făcut șef peste niște jurnaliști mult superiori, asta dacă este să ne luam chiar și numai după numărul de dușuri făcute zilnic. Drept pentru care, i-am răspuns în ziarul Adevărul, unde lucram atunci, așa după cum se poate citi mai jos:
Contra-editorial: „Avortonul lui Ion Cristoiu”
9 februarie 2007
Am avut privilegiul să lucrez mai bine de opt ani cu Ion Cristoiu, între începutul anului 1990 și mijlocul lui 1997. Am învățat multe de la el. Am înțeles nuanța în aprecierea realității, cavalerismul de a nu da în cel căzut și, cel mai important lucru, suspiciunea extremă față de orice gest al puterii. Nu înțelegeam un singur lucru. Rațional și inspirat în alegerea colaboratorilor, Maestrul avea gustul de a înșfăca din canale câte un tembel agramat pe care se încorda să-l facă jurnalist.
Nu i-a reușit cu niciunul! Aveam să-i înțeleg ciudățenia mai târziu. Jurnaliștii tineri și talentați din jurul lui, cu care făcea ziareputere în stat, riscau lesne să cadă în capcana succesului, să-și piardă mințile și dimensiunea umană, să se creadă urmași direcți ai lui Pamfil Șeicaru. Proximitatea câte unui idiot avea efectul unui duș rece. Ceasornicarii inscripționau cândva cadranele orologiilor cu adagiul „ultima forsan”. Celui care se credea puternic și etern i se aducea astfel aminte că poate își trăiește ultima oră a vieții.
Altfel, un îndemn la prețuirea fiecărei clipe. În spiritul înțelepților ceasornicari, Ion Cristoiu dejuga, în toate redacțiile pe care le alcătuia, câte un bou. Vrând-nevrând, îi aveam zilnic sub ochi bălăngănitul cozii pline de balegă și botul scăldat în muci, camuflat sub expresia de „căzut pe gânduri”. Îl vedeam și știam cu toții cum vom arăta dacă succesul și faima ne vor dezumaniza. Când greșeam rău, Maestrul ne admonesta, deconspirându-și strategia: „Termină cu tâmpeniile! Ce, ești X-uleanu?”.
Numele era al ipochimenului plătit doar ca să fie ținut într-un borcan pe un raft din redacție, în scopuri didactice. Consecvent în metodă, Ion Cristoiu a aplicat aceeași strategie și la „Evenimentul zilei”. Aici, cu siguranță, a exagerat. A devenit sadic! A extras din străfundurile secției „sport” un personaj demn de pana lui Charles Dickens. L-a promovat doar până la limita prezenței în ședințele de sumar. Acolo, insul era obligat sub amenințări ferme să stea pe pervazul ferestrei larg deschise. Altminteri, apariția ediției ar fi fost compromisă.
Judecata near fi fost tulburată de urcarea stomacurilor în epiglote. Omul puțea pestilențial. A hoit uitat de gunoieri într-un șanț, în luna lui Cuptor, și a ceapă îndelung fermentată. Câteodată, rar, vorbea. Spectacol halucinant. Se încorda preț de câteva secunde din toate mădularele, fața îi devenea stacojie, ochii îi ieșeau din craniu, fruntea de două degete dispărea de tot sub blana din creștet, și izbutea! Din deschizătura de sub nări, flegma produsul minții. Un bolovan bâlbâit, niciodată o frază întreagă! Pute și astăzi. La propriu și la figurat, în scris.
A ieșit din borcanul cu formol, a coborât binișor de pe raftul redacției unde ucenicii îl priveau cândva ca pe un avertisment înfricoșător și scrie. Scrie la fel cum pute. Dezgustător! Scrie la fel cum vorbește. Grohăit și amputat! Scrie la „Evenimentul zilei”. Mai nou, în plus, e și limbist. Răcorește cu sârg, zi de zi, părțile rușinoase ale Puterii și visează la o dictatură.
Un epilog bine săpunit
De ce povestea asta? Așa, ca să se știe! Să se știe cine sunt cei care mint astăzi, așa cum au mințit și ieri, cine sunt cei care cred că după ce ani la rândul au cauționat și aplaudat crime mai pot continua să pretindă credit, atunci când împart omenirea în Buni și Răi.