Săptămâna trecută, Victoria Nuland, secretar adjunct de stat pentru Afaceri Europene, a fost audiată în faţa Comitetului pentru Afaceri Externe al Senatului SUA, pe tema provocărilor Rusiei la adresa păcii şi a securităţii lumii, precum şi cu privire la politica administraţiei Obama faţă de Moscova.
Venită în perioada în care Germania a schimbat statutul Rusiei de partener strategic în cea de provocare la adresa securităţii sale, în ajunul lansării Strategiei de Securitate Globală a UE care produce aceeaşi schimbare, mutând Rusia din postura de partener strategic în cea de provocare strategică, înaintea summitului NATO de la Varşovia, audierea a stârnit deosebit interes pentru că era menită să clarifice la zi poziţia administraţiei SUA faţă de Moscova.
Şi audierea a fost într-adevăr interesantă, deoarece s-a constituit într-o adevărată istorie a relaţiilor bilaterale ruso-americane de la prăbuşirea URSS şi apariţia statului rus până astăzi. Au fost prezentate toate încercările de angajare a Rusiei în toată această perioadă, sub toate administraţiile indiferent de culoarea lor politică, precum şi susţinerea acordată de SUA pentru integrarea Rusiei în instituţiile regionale şi globale, având la bază dreptul internaţional. Însă, după toată experienţa ultimilor 25 de ani, concluzia este că presupunerea că o Rusie mai integrată, mai democratică, mai sigură şi mai prosperă ar fi mai predictibilă, şi partener al SUA şi aliaţilor săi, s-a dovedit cu un succes limitat.
În 2014, SUA a fost obligată să reevaluaeze relaţia sa cu Moscova în urma „invaziei teritoriului suveran al Ucrainei”, prin „anexarea Crimeii şi agresiunea militară în Estul Ucrainei”, care a zdruncinat şi ultimele iluzii despre dorinţa Kremlinului de a respecta dreptul internaţional şi regulile instituţiilor din care făcea parte.
Cât despre politica americană faţă de Rusia astăzi, Doamna Nuland a prezentat cele patru componente definitorii: descurajarea unei agresiuni mai departe, proiectarea puterii şi unităţii aliaţilor; apoi construirea rezilienţei şi reducerea vulnerabilităţilor partenerilor şi aliaţilor în faţa presiunii şi coerciţiei exercitate de Rusia; în al treilea rând, cooperarea pe temele legate de securitatea naţională a SUA, acolo unde interesele cu Rusia coincid; în fine, susţinerea cetăţenilor ruşi, ai comunităţii de afaceri ruse, toate pentru a putea conserva relaţiile şi a pregăti o relaţie mai bună pe viitor cu Rusia.
Ameninţările fundamentale din partea Rusiei vin şi din investiţiile sale în tactici hibride, în capabilităţi electronice şi cibernetice, în dezinformare şi mai ales din violarea Tratatului Forţelor Nucleare cu rază medie de acţiune – INF. Acestea, alături de încălcarea dreptului internaţional, a tratatelor la care este parte şi a drepturilor omului fac să fie necesară reacţia concertată a aliaţilor şi partenerilor americani, care trebuie susţinuţi deopotrivă pentru a rezista presiunilor Moscovei.
Sancţiunile, combinate cu un preţ redus la petrol şi cu slăbiciunile structurale ale Rusiei au determinat consturi importante în Rusia lui Putin. Deşi Moscova nu şi-a schimbat comportamentul faţă de Ucraina şi nu respectă acordurile de la Minsk, decizia SUA de a înăspri şi mai mult sancţiunile a blocat Rusia să nu acapareze şi mai mult teritoriu în Ucraina. Continuarea sancţiunilor alături de UE şi G7 sunt extrem de importante pentru a determina capacitatea de influenţă şi a sprijini Franţa şi Germania în demersurile lor diplomatice pentru a implementa pe deplin pacea în Donbas, mai afirmă depoziţia doamnei Nuland în faţa Comitetului de Politică Externă al Senatului SUA.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.