Nu am vorbit niciodată despre intervențiile estetice ca despre un “must have”. Am respectat deopotrivă pe cei care au apelat la ele și pe cei care nu le agreează, nedorind niciun moment să îi conving.
Îmi aduc aminte de o pacientă, o persoană total convinsă că nu are și nu va avea nevoie vreodată sa apeleze intervenții estetice. Care a revenit la cabinet la ceva timp după o intervenție pentru a-mi povesti asta:
“Am stat atât de mult timp cu riduri. Nu le vedeam. Sau nu voiam să le vad. Mi se părea că e decent să îmbătrânesc așa cum îmbatranesc eu. Nu suportam ideea de a face injecții pentru frumusețe, iar operații cu atât mai mult. Șoțul mă placea așa cum eram. Iar despre femeile care mergeau să iși trateze ridurile de la ochi sau să își pună ceva în buze nu aveam chiar o parere bună. Întro zi, am avut ponirea să fug cu nepoții mei și să mă joc cu ei, așa cum deseori făceam. Iar unul dintre ei mi-a spus atunci: “ce creață e fața ta. Ești bătrână. Și încă te mai joci așa frumos cu noi!” Am fugit la oglindă. Nu mai eram deloc tânăra de odinioară. Așa era! Eram bătrână și ridată. Dar sufletul meu era neschimbat. O contradictie care s-a accentuat zi de zi. Și cu cât mai des mă uitam în oglindă, îmi aduceam aminte de ceea ce nepotul mi-a spus. Însă eu simțeam altceva. Nu mă răzvrăteam împotriva vârstei. Dar discrepanța aceea atât de mare mă mâhnea. Iar eu sunt genul de femeie care rezolvă lucruri. Viața m-a învățat să rezolv lucruri, oricare ar fi încercările prin care trec. Ce mă oprește acum? Ce mi-aș dori? Mă uitam în oglindă și mă întrebam: “Fii sinceră cu tine. Ce ai vrea? Să aduci tinerețea inapoi? Nu se poate! Dar…sufletul? Cum rămâne cu el? El este cel care este sufocat de aceste riduri. Nu fața, ci sufletul tău.” Și atunci am hotărât că nu fac rau nimanui, nici măcar credintei mele în Dumnezeu, dacă încerc să fac ceva cu mine. Și pentru mine. Oricât de putin aș reuși să fac. Dar măcar să incerc. Aș fi o dezertoare daca nu aș încerca. Și am încercat. Doar faptul că am început să mă gândesc puțin la mine și că am început să mă îngrijesc altfel decăt până atunci, a fost un caștig imens. Și am reușit să mai îndrept puțin din aspectul acela care îmi era străin, în fiecare dimineață, în oglindă.
Și uite așa, până când, într-o zi, nepotul îmi spune: ce ma bucur că văd fericire pe chipul tău! Ești mult mai luminoasă, iar zâmbetul te prinde de minune! Ți se potrivește!”
Atunci când intrăm în armonie cu noi înșine, cream armonie și in jurul nostru. Factorul estetic are un mare rol în acest echilibru. Oriunde și oricum l-am purta: în comportament, atitudine, zâmbet, și, de ce nu, și pe chip.