Cel mai adesea despre presă vorbesc cei plecați din presă. Care fac PR sau își prețăluiesc postările pe la diverși sponsori. De cele mai multe ori ieftin. O mai fac cei care au nevoie pentru a face meseria asta de intervenția unui șef de serviciu. Sau de știri primite pe mail pentru a fi semnate. Nu contează unde, pentru că locurile de muncă le tot schimbă. La ordin sau de nevoie.
Au zilnic gura amară și ficatul umflat, ca după o noapte de beție proastă. Vă povestesc că au reușit să scape din(tr-o) mlaștină, uitând să vă povestească de la câți „penali” au luat salarii degeaba, sau ce servicii au făcut ca să primească soția/fiica un serviciu sau o bursă școlară prin străinătate. Sau despre seminariile la care au participat. Pe banii altora. Așa își justifică nefericirea, neputința și de cele mai multe ori existența.
O să vă spun ce cred eu că înseamnă să fii ziarist. Înseamnă să te duci în fiecare zi la muncă, de cele mai multe ori să lucrezi și sâmbăta și duminica, să te trezești la 06.00 dimineața ca să vezi ce s-a întâmplat peste noapte și dacă nu ai scăpat vreo știre, să te așezi la calculator și să o scrii pentru site între micul-dejun și drumul spre grădiniță sau școală, să te bucuri când reușești să afli o informație în exclusivitate, când obții un interviu interesant, să te superi că n-ai reușit să afli înaintea tuturor despre schimbarea unui ministru, să te cerți cu șefii pentru că ți-au dat mai puțin spațiu decât voiai. Înseamnă să-ți pese de ziarul/ televiziunea/radioul la care lucrezi și să fii mult mai apropiat de secretara redacției decât de șefa DNA sau șeful SRI. Înseamnă să te prindă miezul nopții scriind, sau să te găsească răsăritul citind. Sau viceversa. Dar mai ales înseamnă să ai și după 1/5/10/25 ani de presă o scânteie care aprinde o vâlvâtaie.
Am câteva exemple în minte, colegi de la EVZ și Capital, dar voi dedica postarea aceasta lui Gică Voicu. Pentru că el era acest tip de ziarist! Dumnezeu să-l odihnească-n pace!