Recunoşterea actului de la 27 martie 1918 a constituit principalul punct divergent în relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică.
Puterea comunistă a refuzat întotdeauna să accepte pierderea Basarabiei, construindu- şi un discurs legitimator, în care acţiunea Sfatului Ţării era văzută ca ilegală, argumentele ultime fiind prezenţa trupelor române dincolo de Prut şi lipsa unei consultări populare. Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de Partidul Comunist din România după acceptarea celor 21 de puncte şi, implicit, aderarea la Komintern. Mai mult decât atât, la cea de-a şasea conferinţă a Federaţiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923, filiala din România a fost obligată să accepte noua teză a autodeterminării. Conform noii directive, ţara noastră era stat imperialist. Profitând de slăbiciunea vecinilor săi, manifestată la sfârşitul Primului Război Mondial, ar fi reuşit să ocupe teritorii străine, inclusiv Basarabia.
Eșecul negocierilor de la Viena
Atitudinea agresivă a dus la eşecul negocierilor de la Viena, câteva luni mai târziu. Ruşii doreau un plebiscit care să ateste voinţa cetăţenilor moldoveni. Evident, delegaţia română a refuzat, orice iniţiativă în acest sens punând sub semnul întrebării actul din martie 1918. Revolta din septembrie 1924 de la Tatar-Bunar a convins Guvernul Brătianu de pericolul sovietic, Partidul Comunist fiind scos în afara legii (a fost o eliminare în două etape – ordonanţa militară din 5 aprilie 1924 şi legea Mârzescu din 19 decembrie 1924). Asta nu a însemnat că PCdR a rămas fără nicio posibilitate de manifestare în spaţiul public. De-a lungul perioadei interbelice, comuniştii s-au folosit de organizaţiiparavan, cu care au reuşit să ajungă inclusiv în Legislativ – exemplul Blocului Ţărănesc-Muncitoresc este concludent, la alegerile din 1931 obţinând peste 2% din voturi. Totuşi, mandatele celor cinci parlamentari au fost invalidate. Vor mai fi unele negocieri timide la Riga în 1932 înainte de stabilirea oficială a relaţiilor cu vecinul de la Răsărit. La 9 iunie 1934, miniştrii de externe ai celor două state – Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov – fac schimb de scrisori, marcând o nouă etapă, aceea a normalizării diplomatice.
Cum a luat ființă asociaţia
În acest context îşi face apariţia Asociaţia Amicii U.R.S.S. din România. Bazele organizaţiei interna ţionale au fost puse la Moscova în 1927. Promotorii acestui proiect au fost scriitorul francez Henri Barbusse – celebru pentru ro- manul antimilitarist „Focul” – şi militanta comunistă Clara Zetkin. În următorii ani se va dezvolta o reţea de asociaţii pe teritoriul Europei, în special în centrul şi estul continentului. În martie 1930 se desfăşoară lucrările celei de-a doua conferinţe internaţionale a Asociaţiei, la Essen. Delegatul român are două intervenţii scurte, ambele respectând cu stricteţe canoanele ortodoxismului stalinist. În prima protestează „în numele blocului lucrătorilor şi ţăranilor din România împotriva răpirii Basarabiei de către imperialiştii români.” În cea de-a doua cuvântare subliniază „lupta antisovietică” pe care o duc ţările din apropierea U.R.S.S., în special România şi Polonia, conducătorii acestor state jucând roluri de „jandarmi şi provocatori împotriva Uniunii Sovietice.”1 Abia în 1932 au loc primele întâlniri clandestine în locuinţa din Chişinău a profesorului de teologie Petre Constantinescu- Iaşi. Grupul ţinea legătura cu organizaţia din străinătate prin intermediul biroului central de la Berlin, condus de Walter Stokker. Acesta trimitea regulat Buletinul Oficial al A.U.S. – Amicii Uniunii Sovietice – şi alte publicaţii în ţară.2 Impactul în rândul populaţiei a fost nul.
Funcționarea și structura asociației
Structura organizatorică era destul de simplă. Existau trei organisme: Adunarea Generală, Comitetul şi Comisia de Cenzori. Adunarea Generală putea fi ordinară sau extraordinară. Cea ordinară era convocată o dată pe an, în luna noiembrie. Şedinţa extraordinară putea fi convocată de Comitet sau „în urma unei invitaţii ce-i este adresată de 40 de membri la curent cu plata cotizaţiilor.”4 Atribuţiile Adunării erau aproape nelimitate. Ea alegea componenţa Comitetului şi controla întreaga activitate a acestuia, aproba modificările aduse Statutului, judeca apelurile făcute de membrii excluşi şi decidea eventuala dizolvare a Asociaţiei. Comitetul era format din 11 membri, aleşi pe o perioadă determinată – un an – şi se ocupa cu „administrarea curentă” a Asociaţiei. În sfârşit, Comisia de Cenzori avea 3 membri, aleşi de Adunarea Generală, şi avea ca sarcină „controlarea gestiunii financiare (...) şi prezentarea raportului către Adunarea Generală.”
Activitatea din România
O nouă oportunitate de popularizare – de data aceasta legală – apare după stabilirea relaţiilor diplomatice. La scurt timp este publicat un apel al unor „oameni de ştiinţă, artişti şi scriitori români” care „salută cu satisfacţie reluarea raporturilor diplomatice dintre guvernul român şi cel sovietic” şi propune „înfiinţarea unei Societăţi pentru întreţinerea raporturilor culturale dintre România şi Uniunea Sovietică.”3 Iniţiativa se va concretiza în acea vară, actul constitutiv stipulând faptul că „scopul Asociaţiei este cultivarea, între locuitorii României şi ai U.R.S.S., a legăturii de prietenie, bună vecinătate şi reciprocă cunoştere, prin stabilirea de relaţii ştiinţifice, economice, literare, artistice, şcolare, turistice, sportive şi sociale.” Pentru realizarea obiectivelor, Asociaţia „va contribui la cunoaşterea reciprocă a manifestărilor de cultură şi a dezvoltărilor ştiinţifice, literare, artistice din cele două ţări”; „va edita publicaţiuni şi va pune la îndemâna publicaţiilor zilnice sau periodice din cele două ţări informaţii cu privire la viaţa din ţările respective”; „va pune bazele unei biblioteci şi unei săli de lectură.” De asemenea, alte modalităţile preconizate erau organizarea de excursii în Uniunea Sovietică, conferinţe, concerte, expoziţii şi schimburi de conferenţiari. Sediul Asociaţiei era situat pe strada Anghel Saligny, numărul 6. Oricine putea fi membru, „indiferent de profesiune, convingere politică, sex sau religie.” Singura obligaţie era plata cotizaţiei lunare de 10 lei.
Propaganda sovietică. „Reluarea raporturilor cu U.R.S.S. pentru pacea omenirii”
La începutul lunii august este publicat un text în care se cere tuturor simpatizanţilor să se înscrie în noua organizaţie. Se afirmă că „normalizarea raporturilor dintre cele două ţări vecine a venit întrun moment când pacea este peste tot ameninţată (...) când o singură clipă poate dezlănţui războiul sălbatic şi distrugător.” Răspunsul în faţa acestui scenariu îngrijorător este cultivarea păcii. Împotriva „acestei păci se ridică fascismul şi hitlerismul, care înseamnă scăderea nivelului de viaţă şi distrugerea oricăror izvoare de creaţie şi muncă. De aceea reluarea raporturilor cu U.R.S.S. constituie pentru pacea omenirii un fapt de-o importanţă covârşitoare.”
Scriitori și jurnaliști
Membrii-semnatari se adresează „celor care mai au conştiinţa menţinerii păcii” să adere la „Asociaţia noastră.”5 Apelul era semnat de 46 de persoane. Printre aceştia îi regăsim pe Radu Cernătescu, Petre Constantinescu- Iaşi, George Mihail Zamfirescu, Şerban Cioculescu, Constantin Vicol, Ion Hudiţă, Zaharia Stancu, Mac Constantinescu (la adresa acestuia - strada Luterană, numărul 25 - se primeau corespondenţa şi adeziunile) Sergiu Dan, Haig Acterian, Radu Boureanu, Alexandru Sahia, Ion Iancovescu, Marcel Iancu, Nicolae Tatu, Cicerone Teodorescu, Ştefan Roll, Brunea- Fox, Scarlat Calimachi sau N.D. Cocea. Observăm că cei aflaţi pe listă aveau diferite ocupaţii sau orientări politice. Cei mai mulţi erau scriitori, publicişti sau jurnalişti. Unii au rămas fideli doctrinei comuniste – Constantinescu-Iaşi sau Zaha ria Stancu, alţii au trecut în extrema cealaltă. Aici ne referim în special la Haig Acterian. Acesta a aderat la mişcarea legionară doi ani mai târziu. Pentru serviciile sale a fost răsplătit în timpul guvernării naţional-legionare cu funcţia director al Teatrului Naţional. Implicarea sa în acţiunile din ianuarie 1941 i-a adus o condamnare la 12 ani de închisoare. Trimis în prima linie, pe frontul de Est, Haig Acterian a fost ucis în apropiere de Kuban.
Prima consfătuire, prima publicație
Prima consfătuire are loc la 10 septembrie 1934. Este stabilită şi componenţa Comitetului Central. Pe lângă Constantinescu-Iaşi, mai sunt aleşi Constantin Motăş, G.M. Zamfirescu, Vasile Bâgu, Radu Cernătescu, arhitectul Octav Doicescu sau regizorul Sandu Eliad. Planurile ambiţioase ale Asociaţiei nu s-au concretizat. Totuşi, tentative de a închega structuri în teritoriu au existat. O circulară din octombrie 1934 le cerea simpatizanţilor ca „în fiecare oraş, sat, întreprindere, birou să se formeze comitete ale Asociaţiei noastre.” Acestea ar fi trebuit să înfiinţeze comisii culturale, misiunea principală fiind organizarea de „conferinţe şi festivaluri.” De asemenea s-a reuşit stabilirea a patru comitete regionale – la Iaşi, Chişinău, Braşov şi Cluj. Autorităţile nu au permis nici măcar răspândirea publicaţiei oficiale a Asociaţiei ( în orice caz, nu în Bucureşti. Pentru o scurtă perioadă s-a putut tipări la Piteşti, dar intervenţia promptă a ministrului de Interne Ion Inculeţ a zădărnicit şi acest efort ). S-a păstrat primul număr al ziarului, în care se reiterează faptul că „numai cunoaşterea şi legăturile prieteneşti dintre popoare pot da adevărata garanţie a păcii, pot împiedica valul şovin (...) pot garanta stabilitatea legăturii între România şi U.R.S.S.”6
Întâlnirea de la Moscova
Cea mai spectaculoasă acţiune a fost participarea la serbările de 7 noiembrie de la Moscova. Într-o scrisoare a Comitetului Internaţional se precizează că delegaţia română trebuie să-şi limiteze numărul participanţilor la 10. Dintre aceştia, doar doi trebuiau să fie „membri nemuncitori şi comunişti”, restul de 8 putând fi „socialişti sau membri ai altor partide politice sau chiar muncitori neîncadraţi în partide, dar care fac parte din sindicatele reformiste.”7 Pentru a fi siguri de reuşită, grupul se împarte în două – cel condus de Constantinescu-Iaşi urma să treacă frontiera în zona Nistrului, iar grupul condus de Alexandru Sahia să ocolească prin Polonia. Doar Sahia a reuşit să ajungă la Moscova. Acesta îşi va publica impresiile de călătorie un an mai târziu în volumul „U.R.S.S. azi.”
Sfârșitul asociației. Interzisă de Tătărescu
Asociaţia îşi încetează activitatea în noiembrie 1934. Cu puţin timp înainte, Comitetul Regional Cluj protestează împotriva presiunilor exercitate de rectorul Universităţii asupra celor 6 asistenţi înscrişi în Asociaţie.8 Este trimis un memoriu şi primministrului, în care se arată că „nu s-a gândit nimeni la acţiuni subversive şi nici la o politică de partid (...) însăşi compoziţia societăţii noastre este o dovadă că nu urmărim şi n-am urmărit decât cunoaşterea unor realităţi sociale şi culturale.” În ciuda scopului aparent nevinovat, „anumite cercuri de dreapta – antisemite, fasciste şi hitleriste – nu mai contenesc campania împotriva noastră.” Protestatarii cereau „încetarea şicanelor”, „autorizarea ziarului Asociaţiei”, „libertate pentru toate manifestările culturale”, „înapoierea paşapoartelor confiscate membrilor Comitetului Central” şi „măsuri împotriva ameninţărilor.”9 Efectul nu a fost cel scontat. Dimpotrivă. Asociaţia este interzisă de premierul Tătărescu, iar Petre Constantinescu este arestat de Siguranţă. Zece ani mai târziu, în octombrie 1944, se va înfiinţa A.R.L.U.S., succesoarea Amicilor U.R.S.S, într-un context evident mai favorabil.