Vestea că Nae Caranfil a strîns cele mai prestigioase premii Gopo anul acesta (cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cea mai bună regie) este de trei ori îmbucurătoare pentru mine.
Mai întîi dintr-un motiv pe care n-am să-l dezvolt aici, fiind de ordin personal: Nae mi-e prieten. În al doilea rînd, dintr-un motiv despre care am mai scris undeva și nu aș vrea să repet: filmul cu care Nae a cîștigat aceste premii, ”Closer to the moon”, este foarte bun. Este un film care l-a stresat mult pe Nae, un film nedreptățit de proprii producători (efortul pentru promovarea filmului a fost minim, ca și cum producătorilor nu le-a păsat de ceea ce au făcut!), dar rămîne un film foarte bun căruia aceste premii Gopo îi fac dreptate. În al treilea rînd, și despre acest motiv de bucurie aș vrea să vorbesc azi, pentru că este o victorie a unui anume fel de face cinema în competiție cu altele.
Cu un talent de tip rossinian și o dragoste de cinema care nu ofilește niciodată, Nae Caranfil este un artist cu totul aparte. El este cel care a făcut trecerea de la filmul românesc ante-decembrist la cel post-decembrist. Imediat după 1989, filmul românesc eliberat de cenzură a găsit cu cale să ia calea mizerabilismului și a vulgarității. Producțiile românești ale anilor 1990 sînt, aproape toate, de neurmărit. ”Balanța”, primul film românesc important de după căderea comunismului, a dat cap-compas pentru întreg filmul românesc spre un tărîm sordid, mocirlos, trist, poluat, cam ca acea Copșă Mică. O volupate a jegului și a înjurăturii, a violului și a abuzului cuprinsese filmul românesc. Nae Caranfil, cu ”E pericoloso sporgersi” (1993) și apoi cu ”Asfalt Tango” (1996), era cu totul altceva. El a curățat filmul românesc de mizerabilism, propunînd ironia, regăsind rîsul, revalorizînd forța seducătoare a inteligenței și vibrația delocată a emoției. De pe terenul fertil al stilului lui Nae, generația de cineaști care azi a ajuns la maturitate și ne dă filme bune unul după altul a decolat spre alt orizont. Dar Nae a rămas el însuși – ca nici un altul. Așa cum se spune că din mantia lui Gogol au ieșit marii scriitori ruși din a doua parte a veacului al XIX-lea, la fel marii regizori români ai acestui început de secol au ieșit din mantia lui Nae Caranfil. Raportul dintre Nae pe de o parte și Mungiu, Porumboiu, Netzer, Mitulescu, Giurgiu, Jude, Muntean și ceilalți pe de altă parte este cam ca raportul dintre Julio Cortazar și Garcia Marquez ori Vargas Llosa în proza sud-americană. Super-premiații de azi nu ar fi fost posibili fără mai puțin premiatul dintîi.
Pe lumea asta, nimic nu este pe de-a întregul comic sau tragic. Realitatea este un amestec instabil al celor două dimensiuni dramaturgice. Așa stînd lucrurile, artistul este îndrituit să umble puțin la dozajul acestui amestec pentru a-și face mai clară teza. Pe urmele unor mari cineaști, de la Chaplin la Billy Wilder, Caranfil este dintre cei care favorizează ponderea comicului. Dar măsura este, ca întotdeauna în viață, cel mai greu de păstrat și în cinema. Stimularea potențialului comic poate scăpa din mînă și filmul devine neverosimil. Nae Caranfil, însă, este un maestru al măsurii. Luminate din interior de capriciile comicului, anatomiile faptelor se văd mai clar. Așa văzute, multe dintre ele par absurde. Poate că așa și sînt, de fapt. Dar cultivarea absurdului la Caranfil este un joc de nuanță, o coregrafie pe o coardă fină. Aici, absurdul nu este, ca la Ionesco, o prăbușire tragică, o disperare a ființei. La Caranfil, absurdul este doar un sunet fals, dizarmonic, dizolvant pentru un context amplu, solid și coerent. Pentru că nu lasă tragicul să invadeze absurdul, filmele lui Nae păstrează mereu ceva optimist, îți spun că nu e totul pierdut. Gustul omenesc și plăcut al filmelor sale (și cred că acesta este și secretul succesului enorm pe care îl au la publicul nostru), este dat din dozajul alchimic pe care Nae e în stare să-l picure în ironie. Umorul lui Caranfil nu e umor pur – nu rîdem doar și gata. Ironia lui are ingrediente cuprinse într-o rețetă pe care o știe numai el: melancolie, nostalgie, aromă de cinism, must de inteligență și sens. Mai ales sens. Ironia lui Nae are, întotdeauna, sens.
În plus, Nae are un stil ”old school”, un stil de ”grand cinema” care, în mîna lui, nu e deloc vetust, chiar dacă e neobișnuit. Cînd toți filmează strîmt, Nae filmează larg. Cînd toți se închid în interioare unde consumă dramaturgia între 2-3 personaje, Nae nu are nici o problemă să gestioneze un platou cu zeci de actori și figuranți, cînd toți caută muzică bizară, preferînd un singur instrument sau ceva făcător de zgomote stranii, Nae vrea muzică melodioasă, cîntată de orchestră în toată regula, cînd dialogul e redus la minim, personajele lui Nae au tirade și gesticulează mare. Și uite-așa, contra curentului, personajele lui Nae fac istorie. Aud adesea oameni citînd aproape fără să știe de unde replici din ”Filantropica” lui – probabil cel mai popular film românesc de după 1990. Sînt fanul lui!