Trebuie să ceri mai întâi păsuire de la Vulcan înainte să te porneşti spre cer. Măcar pâna pe la ora prânzului, când muntele dormitează. Azi-noapte s-a răstit cu fulgere şi ploaie.
Mi-am popus să ajung în satul Reţ. Apusenii îmi dau încă o dată dreptate, după ce atât de mult i-am lăudat că ştiu a surprinde călătorul prin crestele lor vaporoase.
E ora opt şi hai! Când te pregăteşti să intri în sufletul pădurii parcă eşti la gura unui tunel. Impresia de dus fără întoarcere înfioară pe moment. Hai, lasă, fă-ţi curaj, îmi zic.
Urmele mistreţilor
Glodul cuprinde încă de la primii paşi încălţările, ca să mi le boteze cu noroi. Spălate din când în când de câte un izvor care îmi taie calea, vijelios. În stânga mea e arboretul, în dreapta, prăpastia. Dedesubt vuiesc căldări în clocot.
Încep să mă însoţească, tot mai dese, urmele mistreţilor. Aleargă în jurul meu, nebune, ca şi cum m-ar chestiona asupra teritoriului pe care am curajul să-l încalc. Din umbrele care se joacă cu primele raze ale soarelui se ţes ochi urmăritori.
Senzaţia de ameţeală
Am de parcurs trei kilometri până la destinaţie. Calea e suficient de lată cât să încapă un tractor. De-asta şi şanţurile adânci, ca unice repere ale unei iluzorii locuiri în Ţara Tainei.
Drumeagul se joacă cu mine, ba mă împinge spre vale, de îmi vine ameţeala, ba se caţără voiniceşte pe câte o coamă. Ori coteşte pe după o râpă, de nu-i auzi nici ecoul.
Din depărtare bubuie tunurile norilor. Nu-i a bună! Vulcane, parcă te-am rugat ceva sau nu mai ţii minte?!
Covorul de fructe
În fine, ajung din nou la lumină, după vreo oră. Dar altă problemă, cel puţin la fel de mare, îmi verifică senzaţia de echilibru. Calc pe un covor de mere şi de prune. Mai degrabă o chisăliţă, căci rodul a căzut de ceva vreme, amestecându-se într-un aluat din care lutul iese învingător. Trec pe sub ramuri care lăcrimează, strigându-mă spre rotofeiele sângerii. Culeg o poamă şi muşc din ea cu zemoasă poftă. Parcă aş fi băut apă vie.
Casa de pe culme
Încă puţin şi îmi iese în cale o cocoaşă în trupul căreia e înfiptă o casă. Garduri nu există. Ar fi ca şi cum nu l-ai lăsa pe Dumnezeu să-ţi ţină de urât, mi-a spus ceva mai târziu gazda.
Nu-mi pot lua ochii de la şura decorată cu ceapa trasă pe funii. O altă latură, ca un muzeu al tehnicii rurale, îţi arată uneltele. Scara, coasa, dar şi tot felul de alte lucruri al căror înţeles îmi scapă.
Li se văd bătăturile palmelor încrustate într-o viaţă în care lemnul a căpătat configuraţia transpiraţiei.
În alt secol
Urc cele trei trepte ale prispei. Uşa e dată de perete, ca şi cum premoniţia miar fi deschis zăvorul.
Bat totuşi în toc, înainte de a-mi arunca privirea în interior, cerând voie să pătrund în alt secol.
Un bărbat stă pe marginea patului. Surprinzător pentru mine e că dialogul nu începe, ci se leagă de alte cuvinte pe care totuşi nu le rostisem niciodată, împreună cu cel pe care abia îl cunosc. El însă nu mă priveşte ca pe un străin. Semenul lui şi atât.
Asta îi e de-ajuns pentru a-şi deschide sufletul.
Trei destine
Aflu că se numeşte Aurel Sava şi că are 84 de ani. Se plânge că de vreo câteva săptămâni nu se simte bi„Nu, mai e şi nevastă-mea, Maria”. Dumneaei câţi ani are? „E mai tânară, 77”ne deloc. Abia se mai poate ridica. Sunteţi singur?, surâde. E dusă cu vaca. Aici e cătunul Săvuleşti, aflu în continuare. Văzusem şi un alt sălaş, puţin mai în spate. Acolo stă o femeie, de acelaşi leat. „Vai de capul ei!”, cu toate degetele de la picioare amputate, din cauza bolii care o macină. Acum e dusă la spital. Şi în rest nu mai e nimeni? „Mistreţii”.
Şcoala de piatră
Îi zic de mulţimea fructelor de pe jos. „Cine să le mai culeagă?!”, se întreabă, retoric, cel născut, ca şi soaţa lui, în colţul acesta de lume.
În copilăria lui mergea la şcoala din sat. „Eram o droaie de copii”, iar merele şi prunele nici nu apucau bine să se coacă, până să vină mogăldeţele să le numere. Tu câte ai mâncat? Dar tu?
Şcoala era mai sus, faţă de locul unde am ajuns eu. Odăile cu litere fuseseră cioplite în piatră chiar de ţărani, în 1970. „Erau case multe pe aici în tinereţea mea”.
Armurier la bacteria de tunuri
Mă întreabă de unde sunt. Îi zic că din Bucureşti. Nu se miră. Ajung mulţi turişti prin părţile astea. Nu departe, mă informează, e Muntele Găina. „Aleargă şi ei spre stânci, mai sus de noi”, o spune împăciuitor. M-am aşezat pe marginea patului, să fiu la egalitate de înălţime cu cel pe care îl tot descos. A făcut armata în Capitală, pe Văcăreşti. „Am fost armurier la bateria de tunuri”.
Apoi miner
După ce s-a liberat, ca mai toţi consătenii săi, s-a angajat la Mina Barza, mai jos, spre oraşul Brad. „Coboram ăştia trei kilometri prin pădure, pe unde ai venit şi dumneata, şi la şosea se umpleau şase autobuze cu muncitori”.
Îmi dau seama cât de populaţi erau Apusenii, cel puţin în partea sudică a lor. Seara se întorcea pe acelasi traseu. Zi de zi numai aşa. La Mină era mecanic la pompe şi la compresoare. „Eu porneam utilajele”.
Banii de la saltea şi vinars, pentru drum
Niciodată autorităţile, nici pe vremea comunismului, nici după aceea, n-au făcut ceva, cât de cât, să amenajeze într-un fel drumul spre Reţ. Ce şi-a zis într-o zi Aurel? „Hai să fac eu!”. S-a întâmplat în urmă cu 15 ani, ştie precis.
Avea nişte bani strânşi la saltea, a mai adăugat şi din pensioara lui, care la ora asta e de 1.600 de lei. A mai pus pe masă şi câteva butelcuţe cu vinars. Angajează pe unul din vale care avea utilaj greu, dintre acelea care amenajează macadamul. Să facă după cum crede el de cuviinţă, cu piatră. Măcar o dată întrun mileniu.
Urmele lucrării, încă prezente
Câţi bani au fost nu mai contează. Treaba lui, îi înţeleg secretul. Consideră că şi-a făcut datoria. Aşa îmi zice, punând capăt acestui capitol. Ca şi cum n-ar aştepta niciun decont de la urmaşii săi. Cum a fost învoiala, s-a şi făcut. Căci moţii, după cum i-am cunoscut deja, sunt oameni pentru care cuvântul e lege. Câţiva ani a fost bine. Dar natura ştie ea cum să sape la orice fel de temelie. A muşcat şi din lucrarea asta. Oricum, pot spune că şi acum se mai simt sub tălpi porţiuni netede, fără a fi obligat să stai tot timpul cu capul în jos, atent numai la hârtoape.
Tractorul pe post de ambulanţă
Când s-a îmbolnăvit, luna trecută, omul meu l-a chemat pe fiul său să-l scoată la liman. A venit acela cu tractorul. În remorcă aşternuse nevasta lui Aurel mai multe pleduri.
Bătrânul s-a întins pe moale, l-au învelit cu pături şi uite aşa „ambulanţa” s-a pornit, în urletul motorului, pe post de girofar, de s-au speriat toate jivinele. Până la spitalul din Brad. Pe vecina lui tot aşa au purtat-o pe braţele cailorputere ai utilajului agricol.
Ultimii…
Mă uit la casa asta, trainică. Pereţi groşi, drepţi. Curăţenie. Multe flori în preajmă. Ferestre emoţionate de perdeluţele imaculate. „Aveam 21 de ani când m-am apucat de construit”, îmi citeşte bărbatul gândurile. Două camere. Alături, bucătăria. Şi restul anexelor. Mai are un nepot, şofer, plecat în străinătate. „Au plecat toţi tinerii. Ce să facă aici?! Am rămas noi. Ultimii!”. Îl podideşte nostalgia după anii în care îi clocotea sângele în vine. „Aveam boi şi vaci”. Azi se mulţumeşte cu ceapa şi cartofii înmuiate în zeama din strachină. Pământul ar trebui muncit, dar nu mai are cine, iar grâul şi orzul mai răsar doar în pozele care nu s-au făcut niciodată. Ştie din veac despre Avram Iancu, cel care şi în acest loc a poposit cândva. „Ei au murit, noi vieţuim”, priveşte spre depărtări pe care eu nu le văd. „Moţii au rămas tot săraci. Treaba-i coaptă!”, ard cuvintele.