Sigur, ştiu. Nu e nevoie să-mi faceţi semnul acela cu indexul înşurubat în tâmplă. Deci, da: totul este o aproximare. Nimic nu există pe tot întinsul. Nimic nu se extinde la maximum.
Totul e cvasi-, cam, vreo, semi-, circa, demi-, aproape. Nimic nu poate atinge limita. Nimic nu se termină odată clar, precis… adio şi n-am cuvinte! Adică FINE. E ca universul. Sau ca prostia. Ori răutatea. (NOTĂ: Aţi văzut, de pildă, în filme, când eroina îşi mărturiseşte păcatele (nu, nu preotului! ci iubitului, la punctul mort…) şi, la un moment dat, termină, aruncă privirea în tavan şi tace. În timp ce, nu se ştie nici până azi de ce, trage mai bine cearceaful pe ea. Atunci, după o clipă de reflecţie, interlocutorul întreabă: „Asta-i tot?”. Cum ar veni, omul îşi face datoria şi, printre franjurii de adevăr, pune-n joc dubiul. Pentru ca, după previzibilul brusc acces de plâns al preopinentei, bărbatul să ridice din umeri şi să se scuze: „Am zis şi eu, aşa…”. Trecând iute la o nouă etapă a calinoterapiei.) Mass-media din România trăieşte aproape aceeaşi dramă a aproximării adevărului (e un fel de a spune dramă, fiindcă ea e, de fapt, ordin, care, în faza paroxistică, ajunge să subjuge şi să se transforme în fervoare, în plăcere…da, există oameni care se excită atunci când mint!).
Servilismul, ticăloşia şi lichelismul, amestecate bine cu incompetenţa şi impostura, fac ca adevărul să se stingă precum un cărbune fără aer, care începe să se acopere încet-încet cu cenuşă. Până când se transformă într-o grămăjoară gri, de materie rece, inertă.
Sau, aţi văzut focurile de artificii? Ce spectaculoase volute, ce salbe multicolore, ce explozii de lumină, câte miriade de steluţe ameţitoare strălucesc pe firmament!... Bun! Şi asta, cât timp? Zece minute sau depinde de câţi bani alocă primăria. Dar, mult mai important e ce devin ele până la urmă. Ce să devină? Nimic altceva decât o banală ploaie de funigei de cenuşă, ce cad din cer. Şi sfârşesc ca amintiri globale, dar perisabile (dacă poate cineva să-mi povestească focurile de artificii din noaptea de Anul Nou?!).
Cu ziarele, mai treacă-meargă, fiindcă acolo semnul rămâne. Zbenghiul nu se şterge de pe frunte, oricât ar vrea stăpânirile. Însă la sectorul video, nu se mai poate nimic. Totul e pierdut. Fiindcă totul e instabil. De la nesiguranţa profesională (ca să nu-i spunem altfel!) a unor realizatori, până la instabilitatea clinică a unor invitaţi. E o vraişte totală. Ca un organism răvăşit de cancer. Ca un sistem ieşit în afara oricărui control (CNA a decedat demult!). De aceea, naraţiunile TV sunt unele parţial coincidente cu adevărul, în vreme ce altele se află complet pe dinafara lui, ajungând uneori până la tentativa de a-i nega privitorului discernământul. Televiziunile devin astfel vectori de propagandă subliminală, purtători de mesaje orientate precis. Emiţători de deformaţii, nu de informaţii. Luaţi ca exemplu modul dezonorant şi degradant moral (dacă nu chiar absurd!), în care o parte dintre ele, dar, în special RTV şi Antena 3, au prezentat mişcările de protest din seara de duminică… Ruşinos!
Aproximarea adevărului prin massmedia este o acţiune extrem de perfidă şi de cinică, ce poate duce în final la însăşi subminarea sănătăţii mintale a naţiei. Doamne fereşte să fim împinşi spre a ajunge la convingerea că, de fapt, noi doar cvasiexistăm!