În anul 155 î.Hr., Roma a aplicat o amendă usturătoare Atenei pentru că marea cetate greacă executase o controversată acțiune de ocupare și jefuire a orășelului Oropos.
Atenienii au decis să trimită la Roma o misiune diplomatică alcătuită din trei filozofi pentru a pleda cauza suspendării amenzii. Cel mai faimos dintre ei era Carneades, ceilalți doi fiind Diogene din Babylon (Stoicul) și Critolaus Peripateticul. Carneades, fondator al celei de-a treia Academii, sceptic ireductibil și sofist de mare abilitate, avea 58 de ani și era, la Atena, o figură în bună măsură reprezentativă pentru spiritul timpului. După mai bine de două secole, platonismul se acrise în scepticism și tot ceea ce detesta Socrate mai mult, adică sofismul, devenise propriu chiar platonicienilor de generație atît de tîrzie. În orice caz, este de remarcat felul în care atenienii au găsit cu cale să alcătuiască o delegație către Roma într-o chestiune de asemenea gen - au trimis filozofi! Naivi, ar putea crede vreun cititor acum. Nici vorbă, mă grăbesc să răspund. Dimpotrivă, aș zice. Și iată de ce.
Ajungînd la Roma, cei trei filozofi au fost primiți cu entuziasm de tineretul local, extrem de interesat de cultura ateniană și foarte dornic să cunoască vedetele filozofice ale momentului. Filozofii s-au instalat pentru o perioadă mai lungă – pe atunci, ambasadele de genul acesta durau luni de zile sau chiar ani - și au început să facă ceea ce filozofii știau foarte bine să facă pe atunci: să vorbească. Carneades, mai ales, avea o priză remarcabilă la junii Romei. Un veac și jumătate mai tîrziu, Plutarch – el însuși grec după origine și formație, dar roman după cetățenie – va descrie succesul lui Carneades astfel: ”Grația oratoriei lui, a cărei abilitate era cu adevărat măreață și faima-i era la aceeași înălțime bine meritată, strîngea un public numeros și favorabil și, imediat, prin acest public , orașul se umplea, ca de un vînt, cu sunetul ei…”
Romanii mai în vîrstă erau pur și simplu încîntați pentru că tinerii nu-și mai pierdeau vremea cu prostii, nu mai leneveau și nu mai provocau neplăceri, ci erau cuceriți cu totul de pasiunea pentru filozofie. Cato ce Bătrîn, însă, a fost unul dintre puținii romani care au privit cu neîncredere succesul ambasadei ateniene printre tinerii Romei. Se temea că gloria cuvintelor va deturna tineretul de la ceea ce trebuia să urmărească de fapt, adică gloria armelor și gloria acțiunii. Sigur, Cato Bătrînul disprețuia și filozofia și pe filozofi (pentru el, Socrate fusese un fel de farsor periculos care urmărea să distrugă vechile și bunele obiceiuri, să-și tiranizeze țara și să inoculeze cetățenilor Antenei ideea nesupunerii față de legi).
Mai mult, după părerea lui Mommsen, Cato trebuie că vedea în Carneades și amicii săi un fel de spioni veniți să destabilizeze din interior puternica cetate romană. Puternică e un fel de a spune pentru că, în acea vreme, Roma se confrunta cu probleme sociale, economice și politice serioase – doar două decenii mai tîrziu frații Grachi vor lovi temeiurile sistemului și Republica va începe să se năruie inexorabil. Totuși, Cato cel Bătrîn credea în forța Romei sale. Și simțea că trebuie să o apere.
La un moment dat, Carneades a organizat două prelegeri, în două zile consecutive. În prima prelegere, a pledat pentru justiție. A vorbit despre importanța justiției și, mai ales, despre felul admirabil în care romanii știau să facă justiție, printr-un sistem instituțional cu adevărat unic. A doua zi, a pledat exact invers. Folosind argumente de genul celor pe care le folosise Trasymachus în dialogul cu Socrate din Republica, Carneades a pledat împotriva justiției. A explicat că justiția nu există, că e imposibilă, că dacă se încearcă, eșecul e lamentabil și dureros, spunînd chiar că, dacă Roma ar face justiție, ar trebui să renunțe la întregul Imperiu și să recadă într-o sărăcie lucie, ceea ce, spunea cu oarecare ipocrizie Carneades, ar fi fost de neconceput și de nedorit.
În mare, știm destul de bine ce a spus Carneades în a doua sa prelegere, pentru că, ne spun experții, cunoscutul discurs al lui Philus din cartea a 3-a din ”De Re Publica”, scrisă de Cicero un veac mai tîrziu, ar reproduce destul de fidel acest memorabil discurs. Se pare că efectul prelegerilor lui Carneades asupra minților tinerilor romani a fost puternic. Un val speculativ a cuprins pe toți tinerii cu carte și jocul punerii sub îndoială a orice a devenit sport intelectual preferat. La prelegeri a asistat și Cato cel Bătrîn care, imediat după a doua prelegere, a mers în Senat și a făcut tot posibilul pentru expulzarea imediată a ambasadei ateniene. Nu i-a trebuit mult să-i convingă pe senatori de pericolul prezenței pe străzile Romei a unuia care era în stare să pună mințile tinerilor romani în situația de a construi argumente de dragul argumentelor, de a funcționa autonom față de credințe și rigori, interioare ori sociale, cu atîta succes.
Cato simțise pericolul uriaș al practicării gîndirii speculative. Încerc să-mi imaginez groaza care a cuprins pe cineva precum Cato văzînd că este posibil ca un om să plede teza și anti-teza cu egală măiestrie și forță persuasivă. Era groaza unui om extrem de inteligent care descoperă cît de vast și acaparator poate fi teritoriul scepticismului și cît de seducător e drumul îndoielii care duce direct acolo. Evident, de cîte ori se spune această poveste, Cato cel Bătrîn iese prost. Mie mi se pare, dimpotrivă, că e eroul pozitiv al poveștii.