Solista formației Anișoara din Pitești este cunoscută în special pentru muzica pe care o cântă de peste treizeci de ani, dar și pentru faptul că a reușit să îmbine cariera muzicală cu cea de psiholog și să aducă liniștea pentru zeci de copii cu probleme mentale
Cântăreața Anișoara consideră că cea mai simplă modalitate pentru ca oamenii cu probleme mentale să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor și să se simtă în același timp înțeleși este muzica: „Am în jur de 30 de copii cu care lucrez, cu diagnostice diferite. Am cu sindromul Down, dar și cu alte boli care țin, ca și comportament, de agresivitate. Practic, nu se pot concentra dar, totuși, lucrez foarte frumos cu ei pentru că muzica lucrează ca un pansament pentru ei. Are un efect calmant asupra lor, se simt acceptați. Eu, prima dată, am făcut muzică, psihologia fiind al doilea obiect de studiu pentru mine. A fost ceva pe termen lung, nu am făcut doar o Facultate de Psihologie și atât, am făcut un master ca să pot aprofunda aceste simptome, să îmi pot da seama unde ar trebui intervenit. Și, ceea ce este foarte important, să pot lucra cu copiii. Dintotdeauna mi-am dorit să fac meloterapie, pentru că aveam la îndemână acest instrument”, ne-a povestit solista.
Psihologul ne-a explicat cum a tradus muzica pentru persoane cu dizabilități mentale, cum a reușit să învețe oameni, care nu aveau nici cea mai vagă noțiune muzicală, să cânte. „Le-am redesenat portativul cu cifre. Am pus timpii respectivi. Ei se exprimă foarte greu și, când vorbesc despre ei, vorbesc la persoana întâi. Ceea ce facem noi sunt parametri, coduri. Practic, este un ritm prin care vor să comunice. Totul se bazează pe cifre”, ne-a detaliat Anișoara.
Vlad, autistul care se exprimă prin muzică
În cabinetul psihologului era un adolescent de care Anișoara este foarte mândră. În trei ani a reușit să schimbe comportamentul destul de agresiv al unui copil diagnosticat cu autism și căruia nu prea i se mai dădeau șanse. „El este unul din cazurile cele mai grele pentru că nu i se dădea nicio șansă. Era foarte agresiv când ne-am cunoscut. I-am spus: «Tu nu trebuie să faci nimic. Doar eu o să cânt». Și așa am reușit să comunicăm”, povestește psihologul despre cum a decurs prima ședință cu Vlad. Băiatul a împlinit 17 ani pe 24 februarie, chiar de Dragobete. Acum înțelege foarte bine ce i se spune, doar că nu se poate exprima verbal. A început tratamentul foarte târziu, la 13 ani. Anișoara și-a asumat acest lucru și a înlocuit total terapia aplicată înainte. „În primul rând, am început să-i arăt bucuria mea, bucuria că el este la mine. În prezența mea se simte foarte sigur, pentru că, dincolo de relația profesională, el simte un accept: faptul că diagnosticul lui este în afara relației”. Vlăduț cântă acum la mai multe instrumente, la voce, și vorbește chiar și în engleză. Acceptarea necondiționată, neetichetarea, toleranța, îl fac să se simtă în afara bolii. El merge la școală și este foarte norocos pentru că are o familie care îl susține, atât moral cât și financiar. Anișoara ne-a spus că foarte important este și factorul financiar în astfel de cazuri.
FOTO: Meloterapia practicată de „Anișoara din Pitești” pare să-i ajute pe copiii cu probleme mentale
„Vlad nu are voie să o iubească pe Cristina”
Vlad, adolescentul care suferă de autism trăiește cea mai mare emoție atunci când cântă melodia Epilog, interpretată de Vama Veche. A învățat versurile și notele pe de rost și plânge de fiecare dată când interpretează melodia, regăsindu-se în mesajul cântecului. Ca orice adolescent, s-a îndrăgostit de o doctoriță din cadrul cabinetului de psihologie, dar își impune o limită și spune: „Vlad nu are voie să o iubească pe Cristina”.
Dirijor la o formație cu instrumente imaginare
Anișoara Liță ne-a povestit cum a fost prima ei experiență ca psiholog. În timpul facultății, și după, a lucrat ca voluntar într-un centru de bătrâni, unde a întâlnit oameni cu demență sau pur și simplu bătrâni care se simțeau abandonați. „Prima dată am făcut voluntariat, în special la azilele de bătrâni. Acolo am avut de-a face și cu normalitate, dar cel mai mult cu patologie, asta însemnând schizofrenie, demență, depresie. Această experiența a fost foarte importantă pentru mine, deoarece m-a pregătit să devin psihologul de astăzi. Am făcut asta în paralel cu muzica, lucru care m-a ajutat pentru că mi-am dat seama că această alianță terapeutică creează normalitate. Ca exemplu, în cazurile de schizofrenie paranoidă am găsit cel mai bun aliat în muzică pentru că a fost puntea noastră de legătură. Am avut un caz al unui pacient împușcat la revoluție, care vedea în mine teroriști, pe Elena Ceaușescu sau te miri ce lucruri rele. El mă asocia în secunda următoare cu muzica și își cerea scuze. Acele halucinații auditive sau vizuale erau deblocate pe muzică. Cred că Dumezeu m-a trimis acolo, așa cred eu. Într- un azil de bătrâni există un singur psiholog la 250 de oameni și, uneori, nici nu ajunge să îi cunoască pe toți. Am găsit acolo oameni care își doreau să moară, țipau că vor acasă. Nu existau paturi suficiente. Erau amestecați schizofrenici cu depresivi. În sezonul cald îi strângeam în curtea spitalului, cântam împreună cu ei. Formasem grupuri și erau toți liniștiți, deși unii erau destul de bolnavi. Unui pacient i-am adus un acordeon să cânte și mi-a spus că este mai bun cel pe care îl are în mână, deși vorbea de un lucru imaginar. Faptul că se simțea util și a găsit resurse în muzică, a făcut în mai multe cazuri ca pacienții să nu mai pună mâna pe bolovani sau să lovească, ci să vadă că sunt de folos cu ceva. Și-au găsit menirea cumva. Am îmbinat muzica. Unii cântau muzică religioasă, alții alt gen, alții pictau, desenau. Important era că se legaseră pritenii între ei, se ajutau unul pe celălalt. Făceau schimb de servicii”, și-a reamintit Ani Liță cu emoție și lacrimi experiența debutului în carieră.
Sprijinul copiilor cu handicap necesită și terapie în familie
„Următorul pas în carieră, după această experiență, l-am ales și în funcție de trăirile mele personale. M-am axat cel mai mult pe lucrul cu copiii, pentru că mi s-a părut ceva deosebit. Această terapie include și terapia de cuplu, pentru că abordarea spre care m-am orientat m-a ajutat și pe mine enorm. M-a ajutat pentru că în cazul unui copil care vine la mine, terapia sistemică mă ajută să văd, de fapt, ce e în familie pentru că mulți părinți greșesc și nu recunosc că nu suntem perfecți. Atunci, alătur familia și le spun că știu că le pasă din moment ce sunt cu copilul la mine în cabinet. Înseamnă că trebuie să fie curățenie la nivelul întregii familii, pentru că este de vorba de părinți care, fără să vrea, ar putea face un rău copilului cu probleme, pentru că majoritatea vin cu un bagaj de cunoștințe în spate. Anumite comportamente sunt disfuncționale penru că, de multe ori, copilul imită părintele. Dacă ei țipă, și copiii fac la fel. Vin la mine”. Doamna are de toate, și tablete și tot ce vrea: „Nu înțeleg că partea materială nu înseamnă totul, afectivitatea nu poate fi înlocuită. Sunt mulți factori care contribuie la o stare avansată de boală a copilului. Stresul, destrămarea familiei. Am lucrat și cu oameni care aveau cancer în faze terminale. Acești pacienți erau în acea fază de negare, de neacceptare a realității. Dincolo de tratament, chimioterapie sau ce se face în spital, terapia prin muzică i-a ajutat foarte mult”.