ANDREI POSTELNICU: "Prezenţa a sute de mii de români în Italia face ca revenirea lui Silvio Berlusconi la cârma executivului de la Roma să devină foarte relevantă pentru guvernul de la Bucureşti".
Asta nu se datorează însă modului în care politicianul-clovn al Italiei va gestiona criza următorului furt comis de vreun emigrant roman.
Pentru România, implicaţiile victoriei electorale a dlui Berlusconi vin din mesajele pe care ea le transmite despre Italia ca societate şi ca democraţie. Victoria în alegeri a acestui „Felix“ Voiculescu mai spălat reflectă cât de otrăvit este izvorul de inspiraţie pe care îl reprezintă Italia pentru foarte mulţi români, de la cei cărora Peninsula le-a oferit o viaţa mai bună şi până la cei care invocă „latinitatea“ când îşi alimentează complexul de inferioritate sau superioritate faţă de alte naţii.
Cum a revenit la putere cel cu care, nu de mult, Adrian Premierul Minune se lăuda că a lins cornete de îngheţată întru integrare euroatlantică şi înfrăţire latină? Sătui de impotenţa cabinetului condus de fostul preşedinte al Comisiei Europene Romano Prodi, italienii au fost dispuşi să uite că dl Berlusconi nu a făcut nimic în mandatul său anterior. Ei şi-au amintit, în schimb, că magnatul a fost singurul prim-ministru din istoria postbelică a Italiei care să nu fi terminat prematur un mandat câştigat la urne. Puşi să aleagă între o galerie de opţiuni politice cu diverse grade de toxicitate, italienii par să se fi îndreptat către „diavolul“ pe care îl ştiau deja, optând pentru mirosul cel mai puţin neplăcut al unui Silvio Berlusconi cu pantofi cu toc, implanturi de păr şi tendinţa de a face gafe şi glume de prost gust în public.
Ce fel de ţară va guverna dl Berlusconi? Multiple sondaje schiţează portretul unei Italii profund angoasate, în care predomină sentimentul că „aşa nu mai merge“, dar din care lipsesc soluţiile ieşirii din criză. Economia nu mai creşte aproape deloc, iar guvernul de la Roma geme sub povara unui imens deficit bugetar. Nivelul evaziunii fiscale este ruşinos, guvernele de la Roma nereuşind să-i convingă pe prea mulţi italieni că trebuie să plătească impozite. Lipsită de opţiunea de a devaloriza lira, Italia are de ales între reforme structurale pentru care nici un politician nu are curaj şi de care publicul se teme, şi menţinerea unui status-quo păgubos nu doar pentru economia Italiei, ci şi pentru cea a UE. Un drum de la Torino la Palermo arată o Peninsulă împărţită între un nord dezvoltat şi dinamic, şi un sud asemănător cu Moldova rurală. Mai mulţi analişti văd situaţia Italiei reflectată în oraşul Napoli - condus de Mafie şi îngropat sub un morman de gunoaie ce se adună pe străzi de luni de zile.
Asemănările cu România sunt cu atât mai izbitoare cu cât statutul de membru fondator al UE ar fi trebuit să facă din Italia exemplul ideal al influenţei benefice a Uniunii pentru membrii săi. Italia demonstrează că UE nu-i ajută pe cei care nu se ajută pe sine. Cu alte cuvinte, Italia ne oferă dovada că UE se aseamănă unei alte forţe în care românii îşi pun în mod disproporţionat speranţele: dă, dar nu bagă în traistă.