ANDREI POSTELNICU: "O linie aeriană privată, având doar cinci avioane în dotare, va înregistra anul acesta aproape jumătate din cifra de afaceri a unui concurent de stat, cu o flotă de peste trei ori mai mare".
Această ştire ar trebui să dea de gândit tuturor criticilor autohtoni ai capitalismului, cu atât mai mult cu cât ambele companii sunt româneşti.
De o parte a comparaţiei se află Blue Air - compania aeriană ştiută de orice român plecat la muncă în Vest şi creată la finele lui 2004. De cealaltă parte, se află Tarom, care din 1954 (sau, eventual, 1990) încoace, a avut nenumărate ocazii să pună la punct un mod eficient de a livra servicii de transport aerian. Cei care au observat primii discrepanţa dintre cele două companii sunt colegii de la „Ziarul Financiar“.
Anul trecut, Tarom, cu 18 avioane în dotare, a transportat cu un milion de pasageri mai mult decât Blue Air, care operează deocamdată numai cu două aeronave - trei fiind pe drum. Asta ca şi cum nu ar fi suficient de şocantă diferenţa între pronosticul unei cifre de afaceri de 276 de milioane de euro al Tarom şi cea de 125 de milioane de euro, la care se aşteaptă Blue Air. Cu alte cuvinte, compania de stat obţine încasări mult mai puţine decât concurentul privat, deşi „aleargă“ mai mult şi deţine active mai numeroase, din care ar putea scoate bani. Altfel spus, Tarom face mult mai mult zgomot (şi poluare) pentru aproape nimic.
Dincolo de alţi posibili parametri de evaluare, comparaţiile de mai sus arată că statul român dispune, prin Tarom, de active cu mult mai „leneşe“ decât acţionarii companiei Blue Air. Indiferent de profitul sau pierderile înregistrate de cele două companii aeriene, Tarom este vizibil mai ineficient decât Blue Air.
Discuţia de mai sus nu este atac la Tarom. Eficienţa cu care este folosit banul public contează enorm într-o Românie în care bugetul trebuie ţinut sub control, iar lipsa de fonduri este veşnicul motiv al investiţiilor scăzute în educaţie, sănătate sau infrastructură. Fiecare român are dreptul să ceară o alocare cât mai rentabilă a fiecărui leu plătit în dări şi impozite, fie că este vorba de drumuri, spitale, şcoli sau companii de stat - ca Tarom. Faptul că piloţii români sunt printre cei mai buni sau că mâncarea e mai bună ca la KLM ori British Airways nu contează prea mult, deoarece, la Tarom, banii publici nu sunt folosiţi pe cât de eficient ar trebui.
Contrastul cu Blue Air oferă un etalon care reflectă nu doar absenţa „talentului“ de manager al statului, dar şi ignorarea unor oportunităţi care, pe termen lung, ar putea să ne coste mult mai mult.
În faţa unor astfel de dovezi de ineficienţă, se impune întrebarea cât de multă ne costă şi ne va costa „sportul“ statului de a irosi banii publici, fie direct sau indirect. Cazul de faţă reflectă o lecţie pe care şi alţii au primit-o: aşa-zisa nevoie strategică de a avea o linie aeriană naţională poate să devină un moft scump, care riscă să submineze alte priorităţi. Nu e nevoie decât de o privire atentă în jur, la eşecul altor companii aeriene de stat, pentru a înţelege că, pe termen lung, până şi banii aruncaţi pe geam nu fac o companie, aeriană sau de alt soi, mai eficientă - cel mult îi prelungesc agonia. Pe spinarea noastră.