Un studiu recent al valorilor românilor a scos la iveală rezultate mai mult sau mai puţin previzibile: suntem un popor muncitor, care pune preţ pe muncă şi familie.
Un popor obedient, bisericos şi tradiţional. Sau aşa ne place să credem. Pe de altă parte însă, sunt indicii că suntem şi un popor vulnerabil la abuzuri de încredere, un popor superficial, care se amăgeşte pe sine.
Studiul „Valorile românilor“, realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, a analizat atitudinea românilor faţă de o serie de subiecte şi valori morale şi socio-politice. El arată că 75 la sută dintre români nu privesc avortul cu ochi buni, în timp ce aproape două treimi dintre noi (63 la sută) se pronunţă împotriva divorţului. Alături de cifra de 86 la sută - numărul românilor pentru care familia este foarte importantă -, aceste date schiţează portretul unei naţii clădite în jurul nucleului familiei tradiţionale.
Problema este că alte date „refuză“ să completeze echilibrul acestui tablou idilic. Pe de o parte, România a deţinut un loc fruntaş în Europa în ceea ce priveşte numărul de avorturi, în ciuda scăderii în ultimii ani a acestui indicator. Pe de altă parte, incidentele de violenţă casnică, în care un membru al familiei îşi impune punctul de vedere cu palma sau cu pumnul, pe spinarea copiilor sau a tovarăşului de viaţă, nu par să scadă. Nu puţine sunt studiile care arată că prea mulţi părinţi români nu se sfiesc să-şi crească copiii cu frică, potrivit zicalei „eu te-am făcut, eu te omor“.
De asemenea, nivelul relativ stabil şi constant al divorţurilor, cu mult sub numărul căsătoriilor, nu reflectă efectul emigraţiei asupra familiilor din România. Ar fi o iluzie să credem că absenţa cu lunile a unuia dintre soţi nu afectează integritatea multor cupluri. Nu în ultimul rând, cutremurătoarele incidente în care copiii îşi pun capăt zilelor de dorul părinţilor ştirbesc şi mai mult imaginea României ca ţară a familiei tradiţionale. Simplu spus, degeaba avem divorţuri puţine dacă avem o incidenţă sporită a căsătoriilor marcate de violenţă sau marcate de absenţele prelungite ale unuia dintre membri şi de infidelitate.
Astfel, dacă plasăm datele din studiul despre „Valorile românilor“ în context, vedem cât de mult ne amăgim când descriem trăsăturile care ne definesc. Nici alte date din studiu nu oferă motive de optimism: în timp ce numai 16 la sută dintre români au încredere în oameni, aproape trei sferturi dintre ei (73 la sută) şi-ar încredinţa soarta pe mâinile unui conducător puternic, fiind dispuşi să renunţe la mecanismele de siguranţă ale alegerilor şi parlamentului.
Aceste date trebuie plasate în contextul cifrelor despre importanţa foarte mare a religiei şi gradul extrem de scăzut al implicării în voluntariat şi activităţii care urmăresc altceva decât interesul personal. Astfel, ele sugerează un popor de oameni creduli, vulnerabili la abuzuri de încredere. În acelaşi timp, ei sunt egoişti şi rupţi de restul societăţii în care trăiesc.
În contextul unei crize care ne va cere tot ce avem mai bun în noi, studii ca „Valorile românilor“ oferă indicii despre şansele noastre de reuşită chiar şi în acel caz utopic în care am avea lideri politici la înălţimea momentului. Încă o dată, motivele de optimism sunt firave, dacă există.