Nu a trecut mult de când o ştire, cât o concluzie, s-a strecurat neobservată, ca un sandvici exotic, între două violuri.
Pe scurt: un român de la ţară, cu leafă de cinci milioane de lei vechi, şi-a luat „pe credit“ un superb televizor color, cu diagonală mare, în valoare de douăzeci de milioane de lei, tot vechi. Deşi nu „girase“ decât cu buletinul, de frică să nu-i ia banca (sau alt „monstru“ al societăţii de consum) casa, omul a preferat să se spânzure. Din păcate, nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe nici cu televizorul, nici cu nevasta şi copiii minori rămaşi singuri. Ştirile se termină de obicei exact acolo de unde încep să devină importante. Înainte de „şi ce-a urmat?“. În drama aceasta consumată tăcut într-un sat oarecare se rezumă tot delirul consumismului pe bani din viitor. Urmează amănuntul ignorat şi decisiv: cine plăteşte? România încheie o guvernare liberală care a raportat o creştere economică aproape galopantă. Şi ce dacă? Cu ce ne-am ales, în afară de un televizor cu diagonala mai mare, pe care urmează să-l achităm nu-se-ştie-cum? Unde e infrastructura rutieră? Unde e economia reală a acestei ţări?
Răspunsul e simplu, vine de departe şi nu ajunge la nicio destinaţie: acestea nu există. Ce produce România?
Ca şi în Rusia, al cărei gaz a fost exploatat în interes privat de o mână de privilegiaţi cu veleităţi de tâlhari, societatea românească nu se alege cu nimic după patru ani de „creştere economică susţinută“. Nu s-au construit săli de spectacole, dar s-au defrişat păduri într-o tragedie colectivă jucată de actori demenţi, funcţionari corupţi şi o „elită“ nouă, snoabă şi imorală.
50% din ţara asta nu are canalizare. Ţăranii României s-au refugiat pe schelele Spaniei (acum s-au prăbuşit şi acestea) şi au trimis banii „acasă“, un „acasă“ tot mai vag. Ei ar susţine dezvoltarea ţării, ar acoperi deficitul extern. Care dezvoltare? Banii lor merg direct în consumul nestăvilit, umplu cărucioarele din hipermarketuri şi pun termopane în loc de geamuri de sticlă în case renovate în care, peste încă o generaţie, nu va mai locui nimeni. Banii lor sunt cheltuiţi pe covrigei, pe chiloţi şi pe ouă de prepeliţă. Toate importate.
Şi atunci? Şi atunci se fac malluri pe ruinele „circurilor foamei“. Şi „investitorii“ emanaţi de subteranele gri ale unei economii paralele sunt aproape de ziua în care vor constata că au făcut, de fapt, muzee nevizitate. Până să vină Iisus, cum au tot scris proorocii urbani pe ziduri, vine criza. Proletariatul postindustrial din „lumea liberă“ e pauper şi nervos. Elitele occidentale epuizează tirajele „Capitalului“ de Marx. Se întoarce şi Lenin? S-au scris milioane de pagini despre comunism ca practică, i s-a fotografiat esenţa (teroarea ca politică de stat pentru menţinerea cu orice preţ a puterii) din toate unghiurile, s-au ridicat monumente şi s-au făcut filme cutremurătoare. Degeaba. Necondamnat niciodată, tolerat întotdeauna, e gata să seducă din nou. Ca şi cum sute de milioane de oameni, din Siberia lui Stalin până în Cambodgia lui Pol Pot, au murit degeaba. Nu contează. Criza se transmite în direct şi avem televizor nou.