Pentru început, o mărturisire despre munca noastră murdară. E o replică dintr-un film în care Ştefan Iordache n-a jucat: "Siberia jurnalismului e atunci când trebuie să scrii necroloage, aşa, pentru orice eventualitate".
Am fost în lumea asta îngheţată şi urâtă. Ştefan Iordache nu era pe lista cinică „de risc“ întocmită acum un an, după ce ne-am speriat de rapiditatea cu care secera moartea, mai mare decât viteza noastră de documentare. Tot ce poţi face e „să fii pregătit“ şi să speri că articolele alea blestemate vor mucegăi, uitate, prin sertare. E degeaba, oricum niciodată nu poţi fi pregătit pentru aşa ceva.
Ştefan Iordache a murit într-o dimineaţă de duminică, toamna, la Viena. Familia a păstrat tăcerea despre ultimele scene din piesa Actorului. Nimic întâmplător. În România vorbesc oricum prea mulţi şi prea tare. Oamenii mari n-au nevoie să-şi urle suferinţa. Şi aşa, presa română e proastă, atât de proastă şi lacomă încât ar face din orice durere un spectacol jalnic.
Sebastian Papaiani spunea acum câteva zile, când Actorul era internat la Elias (de ce oamenii trebuie să sufere în spitale cu nume frumoase?), că îl aşteaptă pe „Fănică“ să se facă bine, să joace şi să culeagă strugurii. Ştefan Iordache juca, se juca, culegea strugurii, bea vin, cânta, iubea, nu se bărbierea cu lunile pentru că n-avea el chef, era dantesc, brutal de uman. Totul în gratuitatea cu care trata viaţa lăsa să se vadă geniul. Ştefan Iordache a fost un om deştept şi tragic, ca toţi oamenii deştepţi. De-aia i se şi potrivea rolul de singuratic (auto)distrus.
Nimeni nu l-a jucat pe Raskolnikov ca el şi nimeni nu putea să-l joace pe Raskolnikov ca el. Bunica lui i-a prezis că „va ajunge scamatoriu“, şi bunicile întotdeauna au dreptate. Ştefan Iordache se resemnase cu acest verdict iniţial şi precis. A apucat să scrie, în 2004, pe coperta cărţii Ludmilei Patlanjoglu, „Regele scamator, Ştefan Iordache“: „Mama mare, de acolo, pe unde îi fi, să ştii că zicerea matale, care acum îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit“.
Nimeni nu l-a jucat pe Petrini ca el şi nimeni nu putea să-l joace pe Petrini ca el. Nu e uşor să faci din dialogul care urmează o capodoperă: „Bă, Petrini, ce faci tu cu banii?“, îl întreba „securistul“. „Îi dau pe curve şi pe băutură“, răspundea Iordache şi niciodată fraza asta n-a sunat mai dureros.
În felul lui, cred că Ştefan Iordache şi-a dorit să fie cel mai iubit dintre pământeni, orice va fi însemnând asta. Mi-a plăcut ultimul lui interviu, din „Jurnalul Naţional“. Interviu cu un Hamlet îmbătrânit care povestea, resemnat, că a iubit cârciuma, şueta, că timpul i-a consumat şi vehemenţa, şi supărarea. Era doar mâhnit de lumea, ca o telenovelă, în care noi am rămas să trăim. Nu l-am cunoscut pe Ştefan Iordache. L-am ascultat, l-am văzut. Dacă ar trebui să scriu o singură frază despre el, ar fi asta: „Ştefan Iordache a fost o iubire mare, mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt“.