Curajul e o armă ciudată. Poate fi aşa: pe 17 martie 1989, Mircea Dinescu a avut a doua tentativă de sinucidere.
În ziarul „Libération”, disidentul făcea ceea ce au făcut dintotdeauna disidenţii, spunea adevărul: România este ţara lui Ceauşescu, şi în ţara lui Ceauşescu drepturile omului există doar când le dă partidul voie, şi nu le dă. Primul gest de sinucigaş într-un sistem criminal, gest mai timid şi mai puţin cunoscut, se consumase în 1988. La Radio Moscova, lăudase Perestroika lui Mihail Gorbaciov.
După interviul din „Libération”, mai mulţi intelectuali, de la Pleşu la Paleologu, se solidarizau cu poetul care gândise o beţie cu Marx şi visase la un exil pe o boabă de piper. Scrisoarea de susţinere echivala cu interdicţia de a mai publica. Dinescu a fost dat afară din serviciu. În comunismul românesc, şomajul a existat şi a fost un privilegiu acordat vocilor critice, vocile care se auzeau la Europa Liberă. Vocile conştiinţei naţionale care refuza să tacă.
Apoi, pe 22 decembrie 1989, Mircea Dinescu a spus: „Fraţilor, am învins!” şi s-a făcut că lucrează. Au urmat douăzeci de ani de balet spectaculos, un slalom printre fantomele Securităţii, afaceri şi presă. Astăzi, este un latifundiar cu simpatii politice oscilante şi un viguros colecţionar de reţete culinare.
Unii spun că anii care au trecut n-au fost pentru Dinescu decât o tranziţie spre bufonul care-l aştepta înăuntrul său. Poate. Şi Mihail Gorbaciov a făcut reclamă la Louis Vuitton şi a mărturisit că pofta de înavuţire postcomunistă îi vine, cumva, din frus trarea că în copilărie nici nu ştia că există ananasul. Mircea Dinescu şi-a câştigat libertatea să fie cum vrea: un pamfletar talen tat sau un histrion, un poet care s-a abandonat, un stângist târziu sau o decepţie, un revoluţionar adaptat, cu prieteni moguli.
Curajul sfârşeşte şi altfel: într-o dimineaţă de mai a anului 2008, Cristian Paţurcă a fost dat afară din casa în care s-a născut. Capitalismul înseamnă şi recuperarea ave rilor de către foştii proprietari. Îi rămâneau două posibilităţi: cerul (liber) sau Aso ciaţia „21 decembrie”. A intervenit un poli tician obscur (Norocel Alexandru Anas tasescu), care s-a oferit să-l ajute pe cel ce a creat „Imnul golanilor” din Piaţa Uni versităţii. L-a găzduit într-o mansardă, cu baie şi bucătărie la comun. Campania electorală a trecut şi, într-o dimineaţă de ianuarie, Cristian Paţurcă, grav bolnav, a fost din nou dat afară. Presa a consemnat declaraţia aceasta: „M-a sunat secretara domnului Norocel şi m-a înştiinţat să trimit pe cineva să-mi ridice lucrurile de pe scară. Eu acum sunt internat în sanatoriu de TBC şi sunt sub tratament, de aceea am apelat la câţiva prieteni să meargă să-mi ridice chitara şi să-mi ia lucrurile depozitate pe scări”. Cristian Paţurcă a scris în tot timpul ăsta o carte ca un refren: „Mi-e greu titlul de erou”.
A fost odată ca-n poveşti, a fost în România, o gaşcă mare de golani ce-a crezut că poate alunga sclavia. Unii, idealiştii radicali, nu s-au tuns şi nu şi-au abandonat chitara decât atunci când au ajuns prea bolnavi pentru a mai putea s-o mângâie.
În loc de morală, a rămas anunţul acesta: Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale a lui Ion Iliescu în legătură cu Mineriada din 13-15 iunie 1990.