Sally Mulholland are 44 de ani şi lucrează la un centru pentru salvarea animalelor din Portugalia.
Ca toate personajele secundare, ea intră abrupt într-o poveste care nu-i aparţine, dar din care nu poate lipsi. Sally Mulholland e noua iubită a lui Paul Gascoigne. Iar Paul Gascoigne e tot ce poate fi mai rău: un fost fotbalist nedus la şcoală, alcoolic, dependent de droguri şi de iubire. Un ratat genial cu părul galben, rar şi ciufulit, cu faţa buhăită ca a beţivilor de la periferie şi cu privirea pierdută în geometrii stranii pe care le vede doar el.
Aşa prăbuşit şi urât, ca un templu lăsat în ruină, Paul Gascoigne chiar poate fi socotit un animal care trebuie salvat de o oarecare Sally, doamnă cu suflet nobil şi nume de basm. Numai că nu e de-ajuns. Gascoigne e întotdeauna mai mult. E o dramă, care nu lasă loc de happy-end, şi o lecţie la care nu suntem atenţi fiindcă ne e frică de ce am putea afla. „Gazza“. Aşa l-au botezat oamenii stadioanelor, care l-au adoptat ca pe primul misionar englez al fotbalului maradonian. Ca şi „Sfântul Diego“, Paul Gascoigne e un caraghios superb. Un gras care îşi îndesa tricoul în şort (imagine vintage dintr-un fotbal de care ne e dor ca de primul sărut) şi dribla ca apucatul, în numere de solo ca ale marilor chitarişti. Când camerele de filmat treceau peste feţele încrâncenate ale jucătorilor din naţionala Angliei, Gascoigne redevenea ce a fost mereu: un copil neastâmpărat. Când îi venea rândul să intre în cadru scotea limba, se maimuţărea, râdea ca un preşcolar. Gascoigne e un prost deştept, care a înţeles de la început că fotbalul e pentru cei mulţi care se agaţă de nişte dansuri cu mingea ca de copilărie. Ca toţi proştii deştepţi ai acestui joc, de la Garrincha la George Best, Gazza a fost un nesocotit. Împărţea pase colegilor cu gratuitatea cu care îşi recitau poeţii mari versurile prin cârciumi.
S-a jucat generos şi egoist. După ce pasele lui găseau culoarele unde aşteptau atacanţii să dea gol, Gascoigne nu fugea, ca fotbaliştii comuni, să-şi îmbrăţişeze colegii. Alerga nebun spre tribune, un ritual care repeta mereu acelaşi lucru: lui i se cuvenea tot, şi aplauzele, şi dragostea. Odată s-a agăţat de o bară transversală şi s-a bălăngănit fericit pe versurile unui cântec de leagăn inventat de spectatori. În ’90, când Anglia a pierdut (nedrept) în faţa Germaniei semifinala Campionatului Mondial, a izbucnit neconsolat în lacrimi. Gazetarii bătrâni care au văzut multe încă scriu că nimeni n-a mai plâns aşa pe un teren de fotbal. De atunci a fost adulat la echipele mici şi mijlocii pe care el le-a făcut mari şi foarte mari (Tottenham, Lazio, Rangers). Şi, ca un profet decăzut, s-a căutat fără să se găsească până la capetele Pământului (din China în SUA). Şi a continuat să plângă.
Paul Gascoigne e un clovn care nu poate trăi fără publicul lui. Genul acela de artist uriaş care nu încape în spaţiul îngust al regulilor vieţii. Tot ce-a făcut de când n-a mai fost bun pentru ce ştia să facă arată că lumea în care trăim e defectă. Da, Paul Gascoigne e un beţiv afemeiat, un drogat incurabil şi chinuit. La jumătatea lunii trecute a încercat să deschidă, în zori, cu cheile de la apartamentul lui uşa unui bar. Au urmat cearta cu fosta nevastă şi cu fiica depravată, obişnuita supradoză, veşnica dezintoxicare şi ştirile false din tabloide că a murit. Dar e şi o neînţelegere la mijloc: Gazza nu mai există. A dispărut odată cu fotbalul lui de preşcolar genial, care s-a dus lăsând în loc durerea de a fi a unui bărbat deja bătrân, cu părul galben, rar şi ciufulit, cu faţa buhăită ca a beţivilor de la periferie şi cu privirea pierdută în geometrii stranii pe care le vede doar el. Aşa, prăbuşit şi urât.