Ziarele româneşti au fost greu de citit în ultimele zile.
Literele opinologilor au început, ca la un semn, să se aşeze în aşa fel încât să explice de ce e bine că politica e o curvă.
Au fost greu de citit, aveau imaginea aceea grea de vomă reînghiţită. După ce PSD şi PDL au început să se curteze ca doi amanţi care se redescoperă, nici ei, opinologii, nu se puteau lăsa mai prejos, grăbindu-se să lingă feroce acolo unde până ieri urinau cu scârbă ipocrită.
Cel mai onest comentariu pe care l-am auzit pe tema „alegerilor“ şi a „alianţelor“ din România a fost rostit, mai demult, de o bătrână, care n-a citit niciodată niciun ziar, pentru că nu ştie să citească: „Toţi care vor la politică e hoţi“. Şi ăia tineri? „Şi ăia care nu e încă hoţi se luptă să ajungă“.
Din fericire, e luna în care se aprind luminiţe pe marile bulevarde, şi ziarele lasă să se audă şi vocea copiilor, peste corul scepticilor şi muzica greţoasă a tonomatelor. În ultimii ani, în decembrie, „Evenimentul zilei“ dedică multe pagini „copiilor cuminţi“. Eu paginile astea le aştept, le decupez şi le păstrez într-un dosar cu coperţ i albastre. Uneori, subliniez câte o frază care îmi place mult. Îmi spun mereu că o să le recitesc, cândva prin mai, şi nu le recitesc niciodată.
Până acum, anul acesta, când criza obligă companiile mari să pună în holuri brazi mici, m-au fermecat scrisorile lui Matei (5 ani). Scrisori pentru Moş Crăciun, pe care nu le scrie. Le dictează. M-a încântat darul pe care l-a cerut moşului pentru mama lui: „o cafea, că-i place dimineaţa“. Matei adoră petrecerile, fiindcă „doamna educatoare mă ia pe mine la dans, că ea nu are soţ“. Andra (7 ani) m-a dezarmat cu opţiunile ei politice, ferme. Îi place de Mircea Geoană deoarece mama i-a spus că e un măscărici, iar ei îi plac măscăricii. Andra ştie cum ajunge Moşul la toţi copiii: „Are o sanie cu reni care zboară. Stă puţin, după aia pleacă. Stă. Pleacă. Stă. Pleacă“.
Alecia (10 ani) e o fată deşteaptă care înţelege de ce e mai bine să fii copil decât om mare: „Poţi să te joci mai mult şi să înveţi mai multe lucruri decât dacă eşti om mare şi eşti solicitat de tot felul de probleme“. Vrea să se facă arhitect. A inspirat-o aspectul prăfuit al Bacăului: „Oraşul este prea încărcat cu blocuri urâte. Sunt cartiere unde te poţi rătăci printre atâtea blocuri“.
Pentru Răzvan (8 ani), totul e simplu. Vrea să ajungă director. Director, ca să aibă bani mulţi. Până atunci, însă, se ocupă de lucrurile cu adevărat importante: se uită la desene animate şi are grijă, cu zel de muzeograf, de colecţia lui de abţibilduri cu fotbalişti. A... şi vrea o maşină de spionat.
Daniela (9 ani) visează frumos: „Aş vrea ca, atunci când o să fiu mare, oamenii să nu mai fie răi unii cu alţii. Vreau să nu mai fie războaie“.
Abia aştept să văd ce au de spus şi ceilalţi copii cuminţi. Încerc să mi-i imaginez mici şi pe câţiva dintre oamenii „mari“ care conduc ţara şi, astfel, să-i fac suportabili. Probabil că visau şi ei să ajungă fotbalişti, doctori, electricieni sau mecanici de locomotivă. Au sfârşit ca nişte şarlatani jalnici, cu girofar, nişte frustraţi demni de milă.